12 definiții pentru reproș


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

reproș sn [At: KOGĂLNICEANU, S. 219 / Pl: ~uri, (înv) ~e / E: fr reproche] Imputare.

REPRÓȘ, reproșuri, s. n. Imputare, dojană; mustrare, învinuire. – Din fr. reproche.

REPRÓȘ, reproșuri, s. n. Imputare, dojană; mustrare, învinuire. – Din fr. reproche.

REPRÓȘ, reproșuri, s. n. Imputare, dojană, mustrare, învinuire. În loc să-mi fii recunoscătoare, îmi mai faci reproșuri. SEBASTIAN, T. 36. Mă uit la tine și te văd ginditoare și-mi zic că tu poate suferi... și-mi aduc aminte de unele vorbe ale tale, de unele căutături de reproș. VLAHUȚĂ, O. A. III 178. Am să-ți fac reproșuri... – Pentru ce? – Ai început a mă neglija. ALECSANDRI, T. 1670. – Pl. și: (învechit) reproșe (KOGĂLNICEANU, S. 219).

REPRÓȘ s.n. Învinuire; mustrare, imputare. [Pl. -șuri. / < fr. réproche].

REPRÓȘ s. n. învinuire; mustrare. (< fr. reproche)

REPRÓȘ ~uri n. Dezaprobare verbală adresată cuiva în semn de nemulțumire pentru fapte sau vorbe reprobabile; bănuială; imputare; mustrare; dojană. Nu merită nici un ~. /<fr. reproche

reproș n. imputare (= fr. reproche).

*repróș n., pl. urĭ (fr. reproche). Mustrare, împutare, împutăcĭune, observațiune: a face cuĭva reproșurĭ.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

repróș (re-proș) s. n., pl. repróșuri

repróș s. n. (sil. -proș), pl. repróșuri


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

REPRÓȘ s. 1. imputare, imputație, învinuire, vină, (livr.) reprehensiune, (prin Mold.) bănat, (înv.) pricină, prihană. (Nu merită nici un ~.) 2. admonestare, ceartă, certare, dojană, dojenire, imputare, morală, mustrare, observație, (pop. și fam.) beșteleală, muștruluială, ocară, (înv. și reg.) înfruntare, probozeală, (reg.) probază, probozenie, (prin Mold.) bănat, (Mold.) șmotru, (înv.) dascălie, împutăciune, învățătură, preobrăzitură, probozire, răpște, remonstrare, zabrac, (fam. fig.) săpuneală, scuturătură. (~ul pe care l-a primit, l-a cumințit.)

REPROȘ s. 1. imputare, imputație, învinuire, vină, (livr.) reprehensiune, (prin Mold.) bănat, (înv.) pricină, prihană. (Nu merită nici un ~.) 2. admonestare, ceartă, certare, dojană, dojenire, imputare, morală, mustrare, observație, (pop. și fam.) beșteleală, muștruluială, ocară, (înv. și reg.) înfruntare, probozeală, (reg.) probază, probozenie, (prin Mold.) bănat, (Mold.) șmotru, (înv.) dăscălie, împutăciune, învățătură, preobrăzitură, probozire, răpște, remonstrare, zabrac, (fam. fig.) săpuneală, scuturătură. (~ pe care l-a primit, l-a cumințit.)

Intrare: reproș
  • silabație: -proș
substantiv neutru (N24)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • reproș
  • reproșul
  • reproșu‑
plural
  • reproșuri
  • reproșurile
genitiv-dativ singular
  • reproș
  • reproșului
plural
  • reproșuri
  • reproșurilor
vocativ singular
plural
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)