REFUTAȚIE, refutații, s. f. (Înv.) Refutare, respingere, combatere. – Din fr. réfutation.

refutație sf [At: MARCOVICI, R. 128/13 / V: ~iune / Pl: ~ii / E: fr réfutation] Refutare.

REFUTAȚIE, refutații, s. f. (Franțuzism înv.) Refutare, respingere, combatere. – Din fr. réfutation.

REFUTAȚIE, refutații, s. f. (Franțuzism învechit) Respingere, combatere. Cred că nu merită o refutație, căci ar fi a da importanță acestei foi. BĂLCESCU, la GHICA, A. 545. Sînt lucruri serioase... și vrednicesc refutații și nopți de neodihnă. RUSSO, S. 77.

REFUTAȚIE s.f. (Liv.) Refutare, confutație. [Gen. -iei. / < fr. réfutation].

REFUTAȚIE s. f. refutare. (< fr. réfutation)

refutațiune sf vz refutație

*refutațiúne f. (lat. refutatio, -ónis). Ret. Acțiunea de a refuta. Acea parte a discursuluĭ pin care refutezĭ obĭecțiunile adversaruluĭ. – Și -áție și -áre.

refutație (înv.) (desp. -ți-e) s. f., art. refutația (desp. -ți-a), g.-d. art. refutației; pl. refutații, art. refutațiile (desp. -ți-i-)

refutație (înv.) (-ți-e) s. f., art. refutația (-ți-a), g.-d. art. refutației; pl. refutații, art. refutațiile (-ți-i-)

refutație s. f. (sil. -ți-e), art. refutația (sil. -ți-a), g.-d. art. refutației; pl. refutații, art. refutațiile (sil. -ți-i-)

REFUTAȚIE s. v. refutare.

refutație s. v. REFUTARE.