24 de definiții pentru rațiune


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

rațiune1 sf [At: HELIADE, O. I, 119 / V: (înv) rație, ~ione / Pl: ~ni / E: lat rado, -onis] 1 Facultate a omului de a gândi, de a cunoaște, de a înțelege esența lucrurilor și a proceselor din natură și din societate, de a descoperi cauzele și legile acestora Si: (frî) rezon (1). 2 (Pex) Judecată. 3 (Pex) Minte. 4 Treapta a doua a cunoașterii, caracterizată prin faptul că operează cu noțiuni, judecăți și raționamente. 5 Cauză (8). 6 Justificare. 7 (Îs) ~ de stat Principiu în baza căruia o autoritate de stat ia unele măsuri de interes general, trecând peste interesul particular. 8 (Îs) ~ de a fi (sau de a exista, de existență) (a unei persoane, a unui lucru, a unui fenomen etc.) Ceea ce justifică și motivează existența (unei persoane, a unui lucru, unui fenomen etc.). 9 Scop.

RAȚIÚNE, (2, 3) rațiuni, s. f. 1. Facultate, proprie omului, de a cunoaște prin noțiuni, judecăți, raționamente; gândire (logică); p. ext. judecată, minte. 2. Temei, motiv, justificare. ◊ Rațiune de stat = principiu în baza căruia o autoritate de stat ia unele măsuri de interes general, trecând peste interesul particular. ◊ Expr. Rațiunea de a fi (a unui lucru) = ceea ce justifică, motivează existența (unui lucru). 3. (Mat.) Rație (2). [Pr.: -ți-u-] – Din lat. ratio, -onis.

RAȚIÚNE, (2, 3) rațiuni, s. f. 1. Facultatea omului de a cunoaște, de a gândi logic, de a înțelege sensul și legătura fenomenelor; p. ext. judecată, minte. ♦ Treapta a doua a cunoașterii, caracterizată prin faptul că operează cu noțiuni, judecăți și raționamente. 2. Temei, motiv, justificare. ◊ Rațiune de stat = principiu în baza căruia o autoritate de stat ia unele măsuri de interes general, trecând peste interesul particular. ◊ Expr. Rațiunea de a fi (a unui lucru) = ceea ce justifică, motivează existența (unui lucru). 3. (Mat.) Rație (2). [Pr.: -ți-u-] – Din lat. ratio, -onis.

RAȚIÚNE2, (2, 3) rațiuni, s. f. 1. Facultatea omului de a cunoaște, de a gîndi logic, de a înțelege sensul și legătura fenomenelor; p. ext. judecată, minte. 2. Temei, motiv, cauză, justificare. Supărarea lor nu are nici o rațiune.Rațiune de stat = principiu în baza căruia o autoritate de stat poate lua o măsură de interes general, trecînd peste interesul particular. ◊ Expr. Rațiunea de a fi (a unui lucru) = ceea ce justifică, motivează existența (unui lucru). 3. (Mat.) Rație2 (2). – Variantă: (1, învechit) ráție (GHICA, A. 90) s. f.

RAȚIÚNE s.f. 1. Facultate a omului de a cunoaște, de a înțelege și de a judeca; judecată, gândire; inteligență. 2. Temei, justificare, motiv. ◊ Rațiunea de a fi (a unui lucru). 3. V. rație. [Pron. -ți-u-. / < lat. ratio, cf. fr. ration, it. ragione].

RAȚIÚNE s. f. 1. facultate a omului de a cunoaște, operând cu noțiuni, judecăți, raționamente, de a pătrunde dincolo de aparențele lucrurilor și fenomenelor; judecată, gândire; inteligență. 2. motiv, cauză, justificare, temei. ♦ ~ de stat = teorie politică și diplomatică potrivit căreia interesele generale primează asupra oricăror considerente de drept sau morală. ♦ ~ a de a fi (a unui lucru) = ceea ce justifică existența (unui lucru). ♦ scop, țel. (< lat. ratio)

RAȚIÚNE ~i f. 1) Facultate umană a omului de a gândi și de a înțelege sensul și relațiile dintre fenomene; judecată; minte; intelect. 2) Explicație a unei acțiuni sau stări. [Sil. -ți-o-] /<lat. ratio, ~onis

rațiune f. 1. facultatea de a cunoaște și judeca: rațiunea deosebește pe om de animal; 2. dreaptă judecată, bun simț: copil fără rațiune; 3. probă sprijinită de un argument: rațiuni bune, rațiuni rele; 4. motiv, interes: rațiune de Stat.

*rațiúne f. (lat. rátio, -ónis, d. reri, ratus sum, a crede, a socoti; fr. raison. V. rată, ratific, rezon). Judecată, facultatea de a distinge adevăru: a perde rațiunea, omu e un animal dotat cu rațiune, rațiunea se opune instinctuluĭ. Bun simț, judecată dreaptă: un avar fără rațiune, un om cu rațiune. Argument, cauză, motiv, drept, dreptate: dacă n’aĭ reușit, nu e o rațiune să nu maĭ încercĭ. Cauză, motiv, socoteală, considerațiune, interes: a fost expulsat din rațiunĭ de stat (V. rezon). Cantitate saŭ porțiune socotită (măsurată), vorbind de mîncare și băutură (fr. ration): rațiunea zilnică a unuĭ soldat, a unuĭ cal. (Uniĭ zic ráție, ca și náție, d. rus. ráciĭa, náciĭa). Com. Rațiune socială, numele asociaților așezațĭ în ordinea determinată de societate p. iscălirea actelor, polițelor ș. a. Mat. Rațiune directă, raport între doŭă cantitățĭ care se măresc orĭ se micșorează în aceĭașĭ proporțiune. Rațiune inversă, raport între doŭă cantitățĭ dintre care una se micșorează, pe cînd cea-laltă se mărește în aceĭașĭ proporțiune (V. progresiune).

RÁȚIE2, rații, s. f. 1. Porție (mai ales de hrană) socotită necesară unui om sau unui animal pe un timp determinat, calculată după o anumită normă. Rație de lemne.Am controlat eu vreodată dacă li se dă toată rația? CAMILAR, N. I 159. 2. (Mat.) Diferența constantă (sau cîtul constant) dintre doi termeni succesivi ai unei progresii aritmetice (respectiv geometrice). – Variantă: (2) rațiúne s. f.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

rațiúne (-ți-u-) s. f., g.-d. art. rațiúnii; (motive) pl. rațiúni

rațiúne s. f. (sil. -ți-u-), g.-d. art. rațiúnii; (motive) pl. rațiúni


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

RAȚIÚNE s. 1. v. minte. 2. v. inteligență. 3. v. judecată. 4. gândire, intelect, înțelegere, judecată, minte, (fig.) cap. (Are o ~ extrem de limpede.) 5. judecată, minte, (rar) cunoștință, (pop. și fam.) glagore, (înv.) rezon. (O ~ normală.) 6. judecată, minte, raționament, (înv.) socoată, socoteală, socotință. (Are o ~ sănătoasă.) 7. chibzuială. 8. v. justificare. 9. v. rost. 10. v. semnificație. 11. v. cauză.

RAȚIUNE s. 1. gînd, minte. (Cînd cu ~ n-ai gîndit.) 2. deșteptăciune, intelect, inteligență, judecată, minte, pricepere, spirit, (pop.) duh, (Ban., Transilv. și Olt.) pamet, (înv.) înțelegere, (fam.) doxă, (fig.) cap, creier. (Are o ~ de nivel mediu.) 3. gîndire, intelect, judecată, minte, spirit. (Operă a ~.) 4. gîndire, intelect, înțelegere, judecată, minte, (fig.) cap. (Are o ~ extrem de limpede.) 5. judecată, minte, (rar) cunoștință, (pop. și fam.) glagore, (înv.) rezon. (O ~ normală.) 6. judecată, minte, raționament, (înv.) socoată, socoteală, socotință. (Are o ~ sănătoasă.) 7. chibzuială, chibzuință, chibzuire, cumințenie, cumpăt, cumpătare, înțelepciune, judecată, măsură, minte, moderație, socoteală, socotință, tact, (livr.) continență, (rar) cuminție, ponderație, temperanță, (pop.) scumpătate, (înv. și reg.) sfat, (înv.) sămăluire, socoată, tocmeală, (fam.) schepsis, (fig.) cumpăneală, cumpănire. (Demonstrează în viață multă ~.) 8. îndreptățire, justificare, motivare, motivație, temei, (livr.) legitimare, legitimitate, (pop.) noimă, (înv.) rezon. (~ unei hotărîri.) 9. justificare, logică, motivare, noimă, rost, sens, temei. (Nu văd ~ comportării lui.) 10. rost, socoteală. (Are și aceasta o ~.) 11. înțeles, rost, semnificație, sens, tîlc, (înv. și pop.) meșteșug, (pop.) noimă, (Mold. și Munt.) merchez, (înv.) tocmeală. (Ce ~ are această afirmație?) 12. cauză, considerent, mobil, motiv, pricină, prilej, temei, (înv. și pop.) cuvînt, (pop.) noimă, price, (înv.) cap, obiect, povod, rezon, (fig.) izvor, sămînță. (~ care explică producerea unui fenomen.)


Dicționare etimologice

Se explică etimologiile cuvintelor sau familiilor de cuvinte.

rațiúne (rațiúni), s. f. – Judecată, gîndire. Lat. rationem (sec. XIX). Este dubletul lui rație, s. f. (porție), care se folosește doar în matematică cu sensul de „judecată” (media și extrema rație). – Der. (din fr., dar adaptate la baza lat.) raționa, vb.; rațional, adj.; raționalism, s. n.; raționament, s. n. Cf. și alt dublet, rezon, s. n., din fr. raison, der. rezonabil, adj., din fr. raisonnable.


Dicționare enciclopedice

Definiții enciclopedice

RAȚIÚNE (lat.) s. f. 1. Capacitatea intelectuală de a cunoaște cognitiv adevărul fie în mod direct, fie prin intermediul unui proces de inferență; gândire (logică), judecată (1), minte. 2. Temei; motiv, justificare. ◊ r. de stat = motiv de ordin superior politic, în funcție de care o autoritate de stat poate lua unele măsuri în problemele majore ale politicii interne și externe. ◊ Expr. Rațiunea de a fi a unui lucru = sensul, finalitatea (existenței) unui lucru; ceea ce justifică existența lui. 3. (LOG.) R. suficientă = lege, principiu fundamental al gândirii formulat de G.W. Leibniz, în virtutea căruia orice fapt trebuie să aibă un temei pentru care este astfel, iar nu altfel.

COMPARAISON N’EST PAS RAISON (fr.) comparația nu este rațiune – Comparația nu poate fi invocată drept argument.

ET PROPTER VITAM, VIVENDI PERDERE CAUSAS (lat.) și pentru a trăi să pierzi rațiunea de a trăi – Iuvenal, „Satirae”, VIII, 83. Viața nu se cuvine să fie trăită în rușine și în dezonoare.

HOC VOLO, SIC IUBEO; SIT PRO RATIONE VOLUNTAS (lat.) asta vreau, așa poruncesc; voința mea să țină loc de rațiune – Iuvenal, „Satirae”, VI, 223. Expresie a unei încăpățânări arbitrare.

MORS ULTIMA RATIO (lat.) moartea este ultima rațiune – În perspectiva existenței finite, absurditatea socotelilor mărunte apare în adevărata ei lumină.

Intrare: rațiune
  • silabație: -ți-u-
substantiv feminin (F107)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • rațiune
  • rațiunea
plural
  • rațiuni
  • rațiunile
genitiv-dativ singular
  • rațiuni
  • rațiunii
plural
  • rațiuni
  • rațiunilor
vocativ singular
plural