14 definiții pentru răpciugă


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

răpciu sf [At: POLIZU / V: (reg) ~ug, ~cig sn, ~ungă, rep~ / Pl: ? / E: nct] 1 Boală contagioasă, de obicei la animale domestice, caracterizată prin ulcerații pe mucoasa nazală, respirație grea etc. Si: morvă, (rar) rapin, (reg) cârtiță (3). 2 Cal bătrân, slab și bolnav Si: mârțoagă, rablă (3), talan.

RĂPCIÚGĂ s. f. 1. Boală contagioasă (la cai), caracterizată prin ulcerații pe mucoasa nazală, respirație grea etc.; morvă. 2. Epitet dat unui animal slab, neîngrijit, bolnav, bătrân. – Et. nec.

RĂPCIÚGĂ s. f. 1. Boală contagioasă (la cai), caracterizată prin ulcerații pe mucoasa nazală, respirație grea etc.; morvă. 2. Epitet dat unui animal slab, neîngrijit, bolnav, bătrân. – Et. nec.

RĂPCIÚGĂ s. f. 1. Boală contagioasă de care suferă mai ales caii și care se caracterizează prin ulcerații pe mucoasa nazală, scurgeri din nas, respirație grea etc.; morvă. Cînd auzi calul de la Făt-Frumos că hainele și armele sînt bine curățate și pregătite, odată se scutură și el, și toate bubele și răpciuga căzură de pe dînsul. ISPIRESCU, L. 3. 2. Animal, mai ales cal, bătrîn, bolnav, neputincios. V. mîrțoagă. Iată că iese din mijlocul hergheliei o răpciugă de cal. CREANGĂ, P. 194.

RĂPCIÚGĂ f. 1) Boală contagioasă a unor animale (cai, măgari, catâri etc.), transmisibilă și omului, care se manifestă prin ulcerații, mai ales pe mucoasa nazală; morvă. 2) fig. Animal (mai ales cal) bătrân și fără putere; mârțoagă; gloabă. /Orig. nec.

răpciugă f. curgerea nasului (boală lipicioasă la cai): o răpciugă de cal CR. [Origină necunoscută].

răpcĭúgă f., pl. ĭ (cuv. slav dintr’o răd. care arată horcăitu, ca și vsl. rŭpŭtati, a murmura, ropotŭ, murmur, hrapati, a sfprăi, a necheza, nsl. hropot, murmur, sîrb. hropati, a horcăi, bg. hropotnica, guturaĭ, rus. hrepetátĭ, a necheza. V. răpștesc, horcăĭ, ropot). Un fel de guturaĭ puternic al cailor și măgarilor. – Animalu răpcĭugos trebuĭe să moară, că remediŭ nu există. Această boală se transmite la oĭ, capre, cînĭ, pisicĭ, ĭepurĭ de casă și om, dar nu și la boĭ și porcĭ. Microbu eĭ se află în muciĭ și balele caluluĭ bolnav, în carnea, sîngele și oasele luĭ, pe hamurile luĭ și pe tot ce a venit în contact cu microbu. Calu răpcĭugos tușește, răsuflă greŭ, are ferbințeală și slăbește văzînd cu ochiĭ. El trebuĭe ucis pe loc și ars cu toate ale luĭ, ĭar grajdu trebuĭe văruit și spălat cu acid fenic în soluțiune de 5%. Omu răpcĭugos trebuĭe izolat.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

răpciúgă (-ciu-) s. f., g.-d. art. răpciúgii


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

RĂPCIÚGĂ s. v. morvă.

RĂPCIU s. (MED. VET.) morvă, (rar) rapin, (reg.) cîrtiță, mucărie. (Cal bolnav de ~.)


Dicționare etimologice

Se explică etimologiile cuvintelor sau familiilor de cuvinte.

răpciúgă (răpciúgi), s. f. – Respirație grea, morvă. Origine obscură. Fără îndoială de origine sl., probabil în loc de *răpștiugă, de la răpști „a murmura”; pentru semantism, cf. sb. hropati „a sufla greu” față de hropotnija „gripă”, bg. hropotnica „catar”, rus. sapĕtĭ „a sforăi” față de sap „răpciugă” (Cihac, II, 306). – Der. răpciugos, adj. (cu răpciugă).


Dicționare specializate

Aceste definiții explică de obicei numai înțelesuri specializate ale cuvintelor.

răpciúgă, s.f. – (med. vet.) Boală contagioasă la animalele domestice. – Et. nec. (DER, DEX, MDA).

răpciúgă, s.f. – Boală contagioasă la animalele domestice. – Et. nec. (MDA).

Intrare: răpciugă
răpciugă substantiv feminin
substantiv feminin (F47)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • răpciu
  • răpciuga
plural
  • răpciugi
  • răpciugile
genitiv-dativ singular
  • răpciugi
  • răpciugii
plural
  • răpciugi
  • răpciugilor
vocativ singular
plural