8 definiții pentru q


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

Q, q, s. m. 1. A douăzecea literă a alfabetului limbii române, folosită în scrierea numelor proprii și în neologisme cu caracter internațional. 2. Sunet notat cu această literă. [Pr.: kü.Pl. și: (1, n.) q-uri]

Q s. m. invar. A douăzecea literă a alfabetului limbii române, (consoană) folosită în scrierea numelor proprii și în neologisme cu caracter internațional. [Pr.: chiu]

Q m. a 17-a literă a alfabetului; figurează numai în vorbe străine.

q m. A șapte-spre-zecea literă a alfabetuluĭ, numită cu din cauză că e urmată totdeauna de ŭ plus a, e, i, o saŭ ŭ. Uniĭ o numesc chĭu, după fr., ceĭa ce e greșit. Romaniĭ pronunțaŭ qua, que, qui, quo, quu ca cŭa, cŭe, cŭi, cŭo, cŭu, ca Italieniĭ azĭ. Pronunțarea kva, kve, kvi, kvo, kvu e germană și slavă (Vezĭ rom. cvartal, cvit). Limba rom. veche l-a prefăcut în ca, ce, ci, cu (ca’n scamă, cerere, ci, *co = că. Exemplu cu cu din quu nu e). Limba rom. noŭă l-a prefăcut în ca saŭ cŭa, che saŭ cŭe, chi, co, cu (calitate, ecŭațiune, chestiune, elocŭent, achizițiune, cotidian. Exemplu cu cu din quu nu e). De oare ce Slaviĭ ortodocșĭ aŭ litera Ч derivată din q latin și de oare ce numaĭ la Românĭ q s’a prefăcut ca sunet în ce, ci, s’ar putea că aci să fie o influență a foneticiĭ româneștĭ. Litera q e proprie alfabetuluĭ latin și e de origine dorică. Greciĭ îl numeaŭ koppa și-l aveaŭ de la Fenicienĭ, de la care aŭ luat cele maĭ multe litere. Sunetu luĭ era ca și k, și la urmă a rămas numaĭ ca cifră (90). Romaniĭ confundaŭ des litera q cu c (k), de care nu diferea pin sunet. De ex., scriaŭ ocvoltod îld. oculto (în decretu senatuluĭ contra bacanaliilor). Alte-orĭ îl scriaŭ fără u: qintus îld. quintus. Dialectu oscic îl prefăcea regular în p, ca: petur, lat. quatuor și rom. patru.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

!q [cit.: ] s. m. / s. n., pl. q / q-uri

Q, q s. m. invar. [cit. kü/chiu]

Q, q s. m. invar. [cit. kü / chĭu]


Dicționare enciclopedice

Definiții enciclopedice

Q s. m. invar. 1. A douăzecea literă a alfabetului limbii române; sunetul notat cu această literă (oclusivă palatală surdă sau oclusivă velară surdă); se folosește în cuvinte străine, în neologisme cu caracter internațional și în nume proprii. 2. (MAT.) Simbol pentru mulțimea numerelor raționale. 3. (ELT.) Simbol pentru puterea reactivă.

Intrare: q
  • pronunție: chiu, kü
substantiv neutru (N24--)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • q
  • q-ul
  • q-u‑
plural
  • q-uri
  • q-urile
genitiv-dativ singular
  • q
  • q-ului
plural
  • q-uri
  • q-urilor
vocativ singular
plural
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)

q

etimologie: