q m. A șapte-spre-zecea literă a alfabetuluĭ, numită cu din cauză că e urmată totdeauna de ŭ plus a, e, i, o saŭ ŭ. Uniĭ o numesc chĭu, după fr., ceĭa ce e greșit. Romaniĭ pronunțaŭ qua, que, qui, quo, quu ca cŭa, cŭe, cŭi, cŭo, cŭu, ca Italieniĭ azĭ. Pronunțarea kva, kve, kvi, kvo, kvu e germană și slavă (Vezĭ rom. cvartal, cvit). Limba rom. veche l-a prefăcut în ca, ce, ci, cu (ca’n scamă, cerere, ci, *co = că. Exemplu cu cu din quu nu e). Limba rom. noŭă l-a prefăcut în ca saŭ cŭa, che saŭ cŭe, chi, co, cu (calitate, ecŭațiune, chestiune, elocŭent, achizițiune, cotidian. Exemplu cu cu din quu nu e). De oare ce Slaviĭ ortodocșĭ aŭ litera Ч derivată din q latin și de oare ce numaĭ la Românĭ q s’a prefăcut ca sunet în ce, ci, s’ar putea că aci să fie o influență a foneticiĭ româneștĭ. Litera q e proprie alfabetuluĭ latin și e de origine dorică. Greciĭ îl numeaŭ koppa și-l aveaŭ de la Fenicienĭ, de la care aŭ luat cele maĭ multe litere. Sunetu luĭ era ca și k, și la urmă a rămas numaĭ ca cifră (90). Romaniĭ confundaŭ des litera q cu c (k), de care nu diferea pin sunet. De ex., scriaŭ ocvoltod îld. oculto (în decretu senatuluĭ contra bacanaliilor). Alte-orĭ îl scriaŭ fără u: qintus îld. quintus. Dialectu oscic îl prefăcea regular în p, ca: petur, lat. quatuor și rom. patru.