problematizare sf [At: DN³ / Pl: ~zări / E: problematiza] 1 Atitudine a cuiva care obișnuiește să complice inutil lucrurile. 2 Punere în discuție a unor idei, a unor situații neclare sau dificile. 3 (Prc) Metodă de învățământ care urmărește declanșarea activității independente a elevului, gândirea și efortul personal ale acestuia. 4-5 Formulare a unor probleme pe care să le rezolve (o lucrare filozofică sau) un plan de cercetare științifică.

PROBLEMATIZARE s.f. (Liv.) Acțiunea de a problematiza și rezultatul ei. [< problematiza].

PROBLEMATIZARE s. f. 1. acțiunea de a problematiza. 2. metodă de învățământ de tip euristic, constând în a crea probleme cu scopul de a declanșa activitatea independentă a elevului sau a studentului, gândirea și efortul personal al acestuia. (< problematiza)

problematizare s. f. ♦ 1. Sistematizarea unor probleme importante ◊ „Interpretarea lor [a datelor comunicate de istorie] în lumina rolului avut. Dar mai cu seamă, problematizarea lor. Punerea, adică, în ecuație a faptelor.” R.lit. 26 VI 75 p. 5. ◊ „Negația e înlocuită cu tonul apodictic iar problematizarea cu șirul aserțiunilor.” Luc. 9 VII 79 p. 2. ◊ „Nu atât un comentariu al unei cărți intenționează rândurile de față, cât problematizarea – sumară – a unei idei.” Cont. 16 I 81 p. 4. ♦ 2. Metodă de învățământ care folosește întrebarea-problemă în scopul dezvoltării gândirii creatoare a elevilor, studenților ◊ „În școală și facultăți problematizarea a devenit curentă.” (din problematiza; DN3 – alt sens, DEX-S)

problematizare (desp. pro-ble-) s. f., g.-d. art. problematizării; pl. problematizări

*problematizare (pro-ble-) s. f., g.-d. art. problematizării; pl. problematizări

problematizare s. f., pl. problematizări