poftire sf [At: COD. VOR. 142/17 / V: (îrg) poht~ / Pl: ~ri / E: pofti] 1 (Înv) Dorință puternică de a vrea să facă, să obțină, să se întâmple ceva Si: (pop) jinduire, râvnire, (îrg) pofteală (1). 2 (Înv) Dorință exagerată. 3 (Înv) Dorință nejustificată. 4 (Înv) Urare făcută cuiva. 5 Invitație, chemare, solicitare adresată cuiva. 6 (Rar) Rugăminte.

POFTIRE, poftiri, s. f. Acțiunea de a pofti. 1. Invitare, invitație, îmbiere. Intrase de-a dreptul în problema candidaturii, fără să aștepte poftire. VORNIC, P. 161. Lume puțină, căci poftirile se făceau pe sprînceană și cu zgîrcenie. PAS, L. I 227. Călătorul străin... nemaiașteptînd multă poftire, se așeză jos lîngă cei doi și încep a mînca cu toții. CREANGĂ, A. 144. ♦ (Concretizat, învechit) Bilet, scrisoare prin care cineva este invitat undeva; invitație. Sluga mea intră cu un bilet. Aceasta era o poftire la prînz pe a doua zi. NEGRUZZI, S. I 56. 2. (învechit) Urare. Cu prilejul înnoirii anului, mă grăbesc ca să-ți poftesc cele mai mari norociri... Aceste poftiri sînt mici... însă inima mea sîmțăște mai mult. KOGĂLNICEANU, S. 55. 3. (Regional) Gustare. Într-o covățică nouă așază pîne, vin, untdelemn, rachiu, smochine... și... duc. nunelor, de poftire. SEVASTOS, N. 73.

pohtire sf vz poftire

poftire s. f., g.-d. art. poftirii; pl. poftiri

poftire s. f., g.-d. art. poftirii; pl. poftiri

poftire s. f., g.-d. art. poftirii; pl. poftiri

POFTIRE s. 1. v. chemare. 2. v. invitație.

POFTIRE s. v. chef, dispoziție, dorință, gust, plac, plăcere, poftă, voie, voință, vrere.

POFTIRE s. 1. chemare, invitare, invitație. (~ cuiva la masă.) 2. invitație, îmbiere, (rar) îmbială. (~i reciproce la...)

poftire s. v. CHEF. DISPOZIȚIE. DORINȚĂ. GUST. PLAC. PLĂCERE. POFTĂ. VOIE. VOINȚĂ. VRERE.