parataxă sf [At: IORDAN, STIL. 251 / Pl: ~xe / E: fr parataxe] Mijloc de exprimare a raporturilor sintactice de coordonare sau de subordonare dintre elementele componente ale unei propoziții sau fraze, care constă în simpla lor alăturare, fără ajutorul vreunui cuvânt de legătură Si: juxtapunere.

PARATAXĂ, parataxe, s. f. (Gram.) Juxtapunere.

PARATAXĂ s.f. Mod de exprimare a raporturilor de coordonare sau de subordonare în propoziție sau în frază prin simpla alăturare, fără ajutorul vreunui cuvînt de legătură; juxtapunere; coordonare sintactică. [< fr. parataxe, cf. gr. parataxis < para – lîngă, taxis – așezare].

PARATAXĂ s. f. juxtapunere. (< fr. parataxe)

PARATAXĂ ~e f. lingv. (în opoziție cu hipotaxă) Procedeu de exprimare a raporturilor sintactice între propoziții fără jonctive; juxtapunere. /<fr. parataxe

parataxă s. f., g.-d. art. parataxei; pl. parataxe

parataxă s. f., g.-d. art. parataxei; pl. parataxe

parataxă s. f., g.-d. art. parataxei; pl. parataxe

PARATAXĂ s. v. juxtapunere.

PARATAXĂ s. (GRAM.) juxtapunere.

PARATAXĂ s. f. (< fr. parataxe, cf. gr. parataxis < para „alături” + taxis „așezare”): v. juxtapunere.

parataxă expresivă sau stilistică, orice juxtapunere asindetică, raport gramatical dintre două propoziții cu indicele de relație zero, în locul unui indice de coordonare sau subordonare care s-a omis (A): „Bate om în poartă, iese tata să-l întâmpine, îl aduce în casă.” (Z. Stancu) Sin. asindet.