14 definiții pentru juxtapunere


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

juxtapunere sf [At: MURGOCI – LUDWIG, M. 35 / Pl: ~ri / E: juxtapune] 1 Alăturare. 2 (Grm) Mijloc de exprimare a raporturilor sintactice de coordonare sau de subordonare dintre elementele alcătuitoare ale unei propoziții sau fraze, care constă în simpla lor alăturare, fără ajutorul vreunui cuvânt de legătură.

JUXTAPÚNERE, juxtapuneri, s. f. Acțiunea de a juxtapune și rezultatul ei; alăturare, juxtapoziție. ♦ (Gram.) Mijloc de exprimare a raporturilor sintactice de coordonare sau de subordonare dintre elementele alcătuitoare ale unei propoziții sau fraze, care constă în simpla lor alăturare, fără ajutorul vreunui cuvânt de legătură; parataxă. – V. juxtapune.

JUXTAPÚNERE, juxtapuneri, s. f. Acțiunea de a juxtapune și rezultatul ei; alăturare, juxtapoziție. ♦ (Gram.) Mijloc de exprimare a raporturilor sintactice de coordonare sau de subordonare dintre elementele alcătuitoare ale unei propoziții sau fraze, care constă în simpla lor alăturare, fără ajutorul vreunui cuvânt de legătură; parataxă. – V. juxtapune.

JUXTAPÚNERE, juxtapuneri, s. f. Acțiunea de a juxtapune și rezultatul ei; alăturare. ♦ (Gram.) Alăturare, fără ajutorul vreunei conjuncții, a două propoziții care se află, în ceea ce privește sensul, într-un raport de coordonare sau de subordonare.

JUXTAPÚNERE s.f. Acțiunea de a juxtapune; alăturare; juxtapoziție. ♦ Alăturare a două propoziții fără a le lega printr-o conjuncție; parataxă. [< juxtapune].

JUXTAPÚNERE s. f. acțiunea de a juxtapune; juxtapoziție. ◊ alăturare a două cuvinte, propoziții sau fraze fără a le lega printr-o conjuncție; parataxă. (< juxtapune)

JUXTAPÚNERE ~i f. lingv. Procedeu de legătură între propoziții independente sintactic (dar corelate semantic), constând în simpla lor alăturare, fără conjuncție; parataxă. [G.-D. juxtapunerii] /v. a juxtapune

juxtapunere f. alăturare: cristalele se formează prin juxtapunerea moleculelor analoge.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

juxtapúnere s. f., g.-d. art. juxtapúnerii; pl. juxtapúneri

juxtapúnere s. f., g.-d. art. juxtapúnerii; pl. juxtapúneri


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

JUXTAPÚNERE s. (GRAM.) juxtapoziție, parataxă.

JUXTAPÚNERE s. v. alăturare.

JUXTAPUNERE s. (GRAM.) parataxă.


Dicționare specializate

Aceste definiții explică de obicei numai înțelesuri specializate ale cuvintelor.

juxtapunere, alăturarea a două sunete (sau acorduri*) într-o gamă sau o formațiune sintactică (1) oarecare. J. poate avea loc prin conjuncție* sau prin disjuncție.

JUXTAPÚNERE (PARATÁXĂ) s. f. (< juxtapúne, după fr. juxtaposer): alăturare a două cuvinte într-o structură compusă, a unei părți de propoziție de elementul regent, a două părți de propoziție în cadrul propoziției, a unei părți de propoziție și a unei propoziții, a două propoziții și a două fraze. Termen folosit în sintagmele compunere prin juxtapunere, coordonare prin juxtapunere și subordonare prin juxtapunere (v.). J. este nemarcată sau marcată cu virgulă, punct și virgulă sau două puncte.

Intrare: juxtapunere
juxtapunere substantiv feminin
substantiv feminin (F107)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • juxtapunere
  • juxtapunerea
plural
  • juxtapuneri
  • juxtapunerile
genitiv-dativ singular
  • juxtapuneri
  • juxtapunerii
plural
  • juxtapuneri
  • juxtapunerilor
vocativ singular
plural

juxtapunere

  • 1. Acțiunea de a juxtapune și rezultatul ei.
    surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC DN sinonime: alăturare juxtapoziție
    • 1.1. gramatică Mijloc de exprimare a raporturilor sintactice de coordonare sau de subordonare dintre elementele alcătuitoare ale unei propoziții sau fraze, care constă în simpla lor alăturare, fără ajutorul vreunui cuvânt de legătură; parataxă.
      surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC DN sinonime: parataxă

etimologie:

  • vezi juxtapune
    surse: DEX '09 DEX '98 DN