paragogă sf [At: GHEȚIE, R. M. / V: (iuz) ~goage / Pl: ~ge / E: fr paragoge] 1-2 (Fon; rar) Adăugare (a unui sunet sau) a unei silabe la sfârșitul unui cuvânt Si: (rar) epiteză.

PARAGOGĂ s.f. Adăugare a unui sunet sau a unei silabe la sfîrșitul unui cuvînt; epiteză (2). [< fr., gr. paragoge].

PARAGOGĂ s. f. adăugare a unui sunet sau a unei silabe la sfârșitul unui cuvânt; epiteză (2). (< fr. paragoge)

*paragógă f., pl. e (vgr. paragogé, derivațiune. V. sin-agogă, ped-agog). Gram. Adăugarea uneĭ litere saŭ silabe la sfîrșitul unuĭ cuvînt, ca am auzitără (Munt. vest) îld. am auzit.

paragoage sf vz paragogă

paragogă (lingv.) (rar) s. f., g.-d. art. paragogei; pl. paragoge

paragogă (rar) s. f., g.-d. art. paragogei; pl. paragoge

paragogă s. f., g.-d. art. paragogei; pl. paragoge

paragogă (gr. paragoge „prelungire”) sau epiteză, figură care constă în adăugarea unui sunet (unor sunete) la sfârșitul unui cuvânt, dintr-o necesitate eufonică sau metrică, mai ales în vers (I): „De la Sălcuța mi-era-re Bordeiu’ lu Stănislav. Dară-n el cine-mi ședea-re? – Savai moichilița lui... ” (Col. G. Giuglea și G. Vîlsan)

PARAGOGĂ s. (FON.) epiteză.

PARAGOGĂ s. (FON.) epiteză.