osmiu sns [At: PONI, CH. 29 / E: fr osmium] Metal dur de culoare albă-cenușie, care se găsește în natură în aliaj cu iridiul.

OSMIU s. n. Metal dur de culoare cenușie-albăstruie, care se găsește în natură împreună cu platina; este nemaleabil și neductil, neputîndu-se prelucra decît în stare de pulbere; aliat cu iridiul are diverse întrebuințări în industrie.

OSMIU s.n. Metal alb și foarte dur, care se găsește în natură împreună cu platina. [Pron. -miu. / < fr. osmium].

OSMIU s. n. metal alb-argintiu, foarte dur, casabil, greu fuzibil, în natură împreună cu platina. (< fr. osmium)

OSMIU n. Metal cenușiu-albăstrui, cu duritate mare, dar casant, întrebuințat, mai ales, în aliaje și în calitate de catalizator. /<fr. osmium

*osmiŭ n. (d. vgr. osmé, miros, cin cauza mirosuluĭ particular al unuĭ oxid al său. V. izmă). Chim. Un metal bivalent care se află în mineralele de platină. Are o greutate atomică de 199.

OS (pl. oase) sn. 1 🫀 Fie-care din părțile solide ce alcătuesc scheletul vertebratelor și care se compun dintr’o materie organică unită cu fosfat și cu carbonat de calce: scheletul omului e alcătuit din 226 de oase; ~ cu măduvă; pînă’n măduva oaselor; a se înneca cu un ~; ~ul pieptului; ~ de pește; ~ de balenă; despre un om slab, de-i poți număra coastele, se zice: e numai piele și oase, e numai oase înșirate, îi numeri oasele (de slab ce e), e slab de-i fluieră vîntul prin oase; cu oasele goale, gol de tot, despuiat; Ⓕ: a rupe sau a muia oasele cuiva, a-l snopi în bătaie: în carne și în oase, în persoană; a băga frica, fiori, spaima în oase, a umplea de groază; ud pînă la oase, ud pînă la piele, ud leoarcă; a-și odihni oasele, a se odihni; a da, a arunca, a făgădui cuiva un ~ de ros, a-i da, etc. și lui un mic profit, spre a-i astupa gura, spre a-l mulțumi pentru moment; (P): ~ul gol nici cîinii nu-l rod; a sta, a ședea în capul oaselor, a ședea ridicat în așternut, pe jos: el făcea multe nopți albe, chinuit, în capul oaselor, ca să n’adoarmă (VLAH.); 👉 CARNE1, CUȚIT1, LIMBĂ3 ¶ 2 pl. Rămășițele trupului unui mort, oseminte: au văzut acum pe Iliaș mergînd după oasele tătîne-său (NEC.); sub rotitoarele stoluri de corbi, se văd cîmpiile albite de oase (VLAH.); mănăstirea în care odihnesc oasele acestui fericit bărbat (ISP.); a-și lăsa, a-i rămînea oasele pe undeva, a-și pierde viața, a muri undeva ¶ 3 Carnea și sîngele, trupul, progenitura cuiva: acest dar mai tîrziu silește pe un urmaș din ~ul lui, pe Petru Rareș, a se amesteca în trebile Transilvaniei (BĂLC.); ~ sfînt, din Seminție domnească: a murit încredințat că-i ~ sfînt (SAD.) ¶ 4 🫀 Cheresteaua trupului (în spec. mîinile și picioarele): ~ul lui nu se deprindea nici cu o muncă (RET.); nu-i vine la socoteală cum crește copilul fără să pună ~ul la ceva (RET.); a ști cît (sau ce) poate ~ul cuiva, a ști ce e în stare să facă, cît prețuește cineva ¶ 5 Os de animal lucrat: nasturi de ~; mîner de ~; pieptene de ~ ¶ 6 🫀 ~ mort, a) Băn. osul craniului deasupra încheieturii fălcilor; b) 🐕 boală la piciorul calului numită și „osișor”: se coc în cuptor două pîni mici și, pînă-s încă fierbinți, se taie în două și se aplică pe ~uI mort (PĂC.) ¶ 7 Olten. Băn. 🌿 Sîmbure: ~ de prune ¶ 8 🌿 OSUL-IEPURELUI 👉 IEPURE4 [lat. ossum].

osmiu [miu pron. mĭu] s. n., art. osmiul; simb. Os

osmiu [miu pron. mĭu] s. n., art. osmiul; simb. Os

osmiu s. n. [-miu pron. -mĭu], art. osmiul; simb. Os

osmiu

ÓSMIU (< fr. {i}; {s} gr. osne „miros”) s. n. Element chimic (Os, nr. at. 76, m. at. 190,2, m. sp. 22,7, p. t. c. 2.700°C, p. f. c. 4.600°C) din familia metalelor platinice; este alb-cenușiu, lucios, foarte dur, dar casant. Se găsește în natură în stare nativă, aliat cu celelalte metale platinice. Foarte rezistent din punct de vedere chimic. Se întrebuințează sub formă de aliaje cu iridiul, wolframul etc. sau în calitate de catalizator al multor reacții. A fost descoperit de Smithson Tennant în 1803.

Os, simbol chimic pentru osmiu.