ORBALȚ, (1) orbalțuri, s. n., (2) orbalți, s. m. 1. S. n. (Înv. și pop.) Erizipel. 2. S. m. Numele a două plante erbacee folosite în medicina populară: a) plantă veninoasă, cu tulpina subțire, cu frunze mari și cu flori mici, albe-gălbui (Actaea spicata); b) silnică. – Din magh. orbánc.

orbalț sn [At: DOSOFTEI, V. S. octombrie 74^v/1 / V: (reg) ~anț, ur~, olbaț, olb~, ~lanț, ar~ / Pl: (rar) ~uri și (îvr) ~ure / E: mg orbánc] 1 (Îvp) Erizipel. 2 (Reg) Durere de cap. 3 (Reg) Durere de urechi. 4 (Reg) Durere de picioare. 5 (Reg) Reumatism. 6 (Îvr) Glaucom. 7 (Șîs Iarbă de orbanț, iarba ~ului, buruiană de ~) Plantă erbacee veninoasă, din familia ranunculaceelor, cu tulpina subțire, cu frunze mari și cu flori mici albe-gălbui, care crește în regiuni muntoase și este utilizată în medicina populară Si: (reg) iarba-tâlharului, iarba sfântului-Cristofor (Actaea spicata). 8 (Șîs iarba ~ului) Plantă erbacee folosită în medicina populară (Glechoma Bederacea) Si: (pop) silnică.

ORBALȚ (pl. -țuri) sn. Mold. Bucov. Maram. 1 🩺 Ⓟ Brîncă ¶ 2 🌿 Plantă veninoasă, cu frunze mari, cu flori mici albe-gălbui, cu fructul oval-globulos care devine la maturitate negru lucitor; numită și „iarbă-de ~” „iarba-sfîntului-Hristofor”, „iarba-Hristoforului”, „iarba-tîlharului”, etc. (Actaea spicata) (🖼 3452) [ung. orbánc].

ORBALȚ, (1) orbalțuri, s. n., (2) orbalți, s. m. (Înv. și pop.) 1. S. n. Erizipel, brâncă. 2. S. m. Numele a două plante erbacee întrebuințate în medicina populară: a) plantă veninoasă, cu tulpina subțire, cu frunze mari și flori mici, albe-gălbui (Actaea spicata); b) silnică. – Din magh. orbánc.

ORBALȚ s. n. (Regional) Erizipel, brîncă. Domnul era bolnav de frică și de orbalț. IORGA, L. I 350. Se vindecă cei ce au orbalț. MARIAN, INS. 176.

ORBALȚ¹ ~uri n. pop. Boală infecțioasă manifestată prin inflamarea și înroșirea pielii, prin dureri și stare febrilă; brâncă; erizipel. /<ung. orbanc

orbalț (orbanț) n. Mold. și Tr. 1. brăncă: descântec de orbalț; 2. plantă veninoasă cu florile alb-gălbui, crește prin pădurile umbroase dela munte (Actaea spicata). [Ung. ORBÁNCZ].

orbálț și orbánț n., pl. urĭ (ung. orbanc, a. î. [d. numele propriŭ Orbán, Urban], de unde și bg. orbáles). Brîncă, erizipel. O plantă ranunculacee de la munte (actáea spicáta), numită maĭ des ĭarbă de orbalț.

arbalț sn vz orbalț

olbalț sn vz orbalț

olbaț sn vz orbalț

orbanț sn vz orbalț

orbonț^[1] sn vz orbalț

❍ORBANȚ (pl. -țuri) sn. Băn. 🩺 Ⓟ ORBALȚ1.

orbalț¹ (erizipel) (înv., pop.) s. n., pl. orbalțuri

orbalț² (erizipel) (înv., pop.) s. n., pl. orbalțuri

orbalț (erizipel) s. n., pl. orbalțuri

orbalț (orbalțuri), s. n. – 1. Erizipel. – 2. Boz (Actaea spicata). – Var. (Banat) orbanț. Mag. orbáncz (Cihac, II, 519; Gáldi, Dict., 148). – În Trans. și Bucov. – Der. orbalțit, adj. (umflat de erizipel).

ORBALȚ s. v. erizipel, reumatism, silnic.

orbalț s. v. ERIZIPEL. REUMATISM. SILNIC.

ORBALȚ s.n. (Mold., Ban., Trans. SV) Erizipel. A: Bolind cumplita dureare ... cu grea îmflătură de orbalȚ. DOSOFTEI, VS. C: Orbancz. AC, 358. De orbalț. PL, 148^r. Variante: orbanț (AC, 358). Etimologie: magh. orbánc. Vezi și orbălcit.

orbálț, orbalțuri, (urbalț), s.n. 1. (med.) Boală infecțioasă; erizipel, brâncă: „Orbalț prin dedeochi, / Orbalț prin vânt, / Orbalț prin cărare, / Orbalț prin țipătura cea mare” (Bârlea, 1924: 389). 2. (bot.) Plantă erbacee (Actaea spicata); boz, buruiană de orbalț, cristofor. ■ (med. pop.) Era folosită, în trecut, ca plantă de leac contra ciumei, a bolilor de piele. (Trans., Maram., Bucov.). – Din magh. orbáncz „erizipel” (Scriban, Șăineanu, DEX).

orbalț, orbalțuri, (urbalț), s.n. – 1. (med.) Boală infecțioasă; erizipel, brâncă: „Orbalț prin dedeochi, / Orbalț prin vânt, / Orbalț prin cărare, / Orbalț prin țipătura cea mare” (Bârlea, 1924: 389); „Năjită cu urbalț” (Țiplea, 1906: 510). 2. (bot.) Plantă erbacee (Actaea spicata); boz, buruiană de orbalț, cristofor. ♦ (med. pop.) Era folosită, în trecut, ca plantă de leac contra ciumei, a bolilor de piele (Borza, 1968: 11); Termen consemnat în loc. Vad (Maramureșul istoric) pentru planta numită barba-popii (Aruncus vulgaris) (Borza, 1968: 25). (Trans., Maram., Bucov.). – Din magh. orbáncz „erizipel” (Scriban, Șăineanu; Cihac, Galdi, cf. DER; DEX) < num. prop. Orban, Urban (Scriban).

orbalț, -uri, s.n. – 1. Erizipel, brâncă: „Orbalț prin dedeochi, / Orbalț prin vânt, / Orbalț prin cărare, / Orbalț prin țipătura cea mare” (Bârlea 1924: 389). 2. (bot.) Plantă erbacee (Actaea spicata); boz, buruiană de orbalț, cristofor. Era folosită în trecut ca plantă de leac contra ciumei, a bolilor de piele (Borza 1968: 11). – Din magh. orbánc.

ORBANȚ s. n. v. orbalț.