orbálț, orbalțuri, (urbalț), s.n. 1. (med.) Boală infecțioasă; erizipel, brâncă: „Orbalț prin dedeochi, / Orbalț prin vânt, / Orbalț prin cărare, / Orbalț prin țipătura cea mare” (Bârlea, 1924: 389). 2. (bot.) Plantă erbacee (Actaea spicata); boz, buruiană de orbalț, cristofor. ■ (med. pop.) Era folosită, în trecut, ca plantă de leac contra ciumei, a bolilor de piele. (Trans., Maram., Bucov.). – Din magh. orbáncz „erizipel” (Scriban, Șăineanu, DEX).