orar¹ sn [At: (a. 1588) CUV. D. BĂTR. I, 197/6 / V: (înv) ao~, ~iu, (reg) ar~, ur~ / Pl: ~e / E: slv орорь, lat orarium] 1 Veșmânt bisericesc în formă de fâșie lungă, de lână, de mătase sau de bumbac, purtată pe umăr de diacon în timpul slujbei religioase. 2 (Reg) Pânză care se pune pe fața mortului.

ORAR², orare, s. n. Veșmînt bisericesc în formă de fîșie lungă de lînă, mătase sau bumbac, pe care diaconul îl poartă pe umăr în timpul slujbei religioase.

ORAR³ ~e n. Veșmânt bisericesc în formă de fâșie lungă și îngustă, purtat pe umăr de diaconi în timpul slujbei religioase. /<sl. orari, lat. orarium

orar n. eșarpă pusă de diacon la serviciul divin: orarul e pentru diacon ceeace patrafirul e pentru popă. [Slav. ORARŬ (din lat. ORARIUM)].

1) orár n., pl. e (vsl. orarŭ, rus. oráriĭ, orárĭ, ngr. orárion, d. lat. orarium, un fel de basma de șters fața, d. os, oris, gură. V. oral). O eșarpă lungă pe care o poartă diaconu în oficiu. V. patrahir.

orariu¹ sn vz orar¹

orar (veșmânt bisericesc, ceasornic, program) s. n., pl. orare

orar (orare), s. n. – Stolă, etolă. Mgr. ὠράριον (< lat. orarium), parțial prin mijlocirea sl. oraru (Cihac, II, 230; Conev 108).

orar, orare s. n. 1. Veșmânt bisericesc în formă de fâșie lungă, de lână, mătase sau bumbac, pe care îl poartă pe umăr diaconul în timpul slujbei religioase și care simbolizează aripile îngerilor. 2. (Reg.) Pânza care se pune pe fața mortului. [Var.: orariu, urar s. n.] – Din sl. orari, lat. orarium.