OPROBRIU, oprobrii, s. n. (Livr.) Dispreț, dezaprobare prin care societatea condamnă fapte socotite nedemne sau oameni care săvârșesc astfel de fapte. – Din fr. opprobre, lat. opprobrium.

oprobriu sn [At: GHEȚIE, R. M. / V: (nrc) ~biu / Pl: ~ii / E: fr opprobre, lat opprobrium] (Liv; șîs) ~ public Dezaprobare prin care se condamnă fapte socotite nedemne sau oameni care săvârșesc astfel de fapte.

OPROBRIU s. n. (Livr.) Dispreț, dezaprobare prin care societatea condamnă fapte socotite nedemne sau oameni care săvârșesc astfel de fapte. – Din fr. opprobre, lat. opprobrium.

OPROBRIU s. n. (Livresc) Dispreț, dezaprobare prin care societatea condamnă fapte socotite nedemne sau oameni care săvîrșesc astfel de fapte. A se expune oprobriului public.

OPROBRIU s.n. (Liv.) Atitudine de dezaprobare, de profund dispreț al societății față de fapte nedemne sau față de oameni josnici, nedemni, mișei. [Pron. -briu. / < lat. opprobrium, cf. fr. opprobre].

OPROBRIU s. n. dispreț, dezaprobare publică pentru necinste și fapte nedemne. (< lat. opprobrium, fr. opprobre)

OPROBRIU n. Dispreț prin care societatea condamnă faptele nedemne sau persoanele care le comit. ~ public. A arunca ~l asupra cuiva. [Sil. -pro-briu] /<fr. opprobre, lat. opprobrium

*opróbriŭ n. (lat. opprobrium). Mare ofensă publică, ultragiŭ, ignominie: a face cuĭva un oprobriŭ. Starea celuĭ ce trăĭește în ignominie: acoperit de oprobiŭ. Acela care cauzează această ignominie: Nerone fu oprobriu omeniriĭ.

oprobiu sn vz oprobriu

oprobriu (livr.) [briu pron. brĭu] (desp. o-pro-briu) s. n., art. oprobriul; pl. oprobrii, art. oprobriile (desp. -bri-i-)

oprobriu (livr.) [briu pron. brĭu] (o-pro-briu) s. n., art. oprobriul; pl. oprobrii, art. oprobriile (-bri-i-)

oprobriu s. n. (sil. -pro-briu [pron. -brĭu]), art. oprobriul

oprobriu