OMNIPOTENȚĂ s. f. (Livr.) Putere nelimitată, autoritate absolută; atotputernicie. ♦ (Bis.) Atribut divin prin care se afirmă că în Dumnezeu se concentrează toate puterile sau energiile cosmice; capacitatea de a face tot ceea ce nu este logic imposibil. [Var.: (înv.) omneputință s. f.] – Din fr. omnipotence.

omnipotență sf [At: NEGULICI / V: (înv) ~neputin~, ~putin~, ~tin~ / Pl: ~țe / E: fr omnipotence] Putere nelimitată Si: atotputernicie.

OMNIPOTENȚĂ s. f. (Livr.) Putere nelimitată, autoritate absolută; atotputernicie. [Var.: (înv.) omneputință s. f.] – Din fr. omnipotence.

OMNIPOTENȚĂ s. f. Atotputernicie, puterea de a face orice, autoritate absolută. (Atestat în forma omneputință) Vom arăta care ortografie ni se pare mai conformă cu limba noastră și publicul literat va decide în omneputința sa. NEGRUZZI, S. I 341. – Variantă: (învechit) omneputință s. f.

OMNIPOTENȚĂ s.f. Putere nelimitată; atotputernicie. [Cf. fr. omnipotence, cf. lat. omnis – tot, potentia – putere].

OMNIPOTENȚĂ s. f. putere nelimitată; atotputernicie. (< fr. omnipotence, lat. omnipotentia)

OMNIPOTENȚĂ f. Caracter omnipotent; putere absolută. /<fr. omnipotence

*omnipoténță f., pl. e (lat. omnipotentia. V. potență). Putința de a face tot, atotputernicie.

omneputință sf vz omnipotență

omnipotință sf vz omnipotență

omniputință sf vz omnipotență

omnipotență (livr.) s. f., g.-d. art. omnipotenței

omnipotență (livr.) s. f., g.-d. art. omnipotenței

omnipotență s. f., g.-d. art. omnipotenței

OMNIPOTENȚĂ s. v. atotputernicie.

omnipotență s. v. ATOTPUTERNICIE.