OHABNIC, -Ă, ohabnici, -ce, adj. (Înv.; despre proprietate) 1. Care nu poate fi înstrăinat; inalienabil, de veci; scutit de impozite și de prestații. 2. (Despre proprietari) Care stăpânește o moșie ohabnică (1). ♦ (Despre robi, slugi etc.) Legat pe viață de ohabă (1). [Var.: ohavnic, -ă adj.] – Din sl. ohabĭnŭ.

ohabnic, ~ă [At: (a. 1599) CUV. D. BĂTR. I, 89/2 / V: (îrg) hamn~, h~, hohamnec, hohamn~, ~amic, ~amnic, ~avnic / Pl: ~ici, ~ice / E: slv охабьнъ] (Îvp) 1 a (D. proprietăți) Inalienabil, ereditar și scutit de impozite și de prestații. 2 a (Rar) Trainic. 3 a (D. proprietari) Care stăpânește ereditar o moșie inalienabilă, scutită de impozite și prestații. 4 a Autohton. 5 ssp Mici agricultori cu o situație socială intermediară între moșneni și clăcași. 6 (D. robi, slugi etc.) Care este legat pe viață, împreună cu toată familia, de o ohabă. corectat(ă)

‡OHABNIC, OHAVNIC, OHAMNIC adj. De veci, care nu se poate înstrăina (vorb. de o proprietate, de o moșie): pierd procesele și cu ele pămînturile ohavnice (LUNG.) [vsl. ohabĭnŭ].

OHABNIC, -Ă, ohabnici, -ce, adj. (Înv. și pop.; despre proprietate) 1. Care nu poate fi înstrăinat; inalienabil, de veci; scutit de impozite și de prestații. 2. (Despre proprietari) Care stăpânește o moșie ohabnică (1). (Despre robi, slugi etc.) Legat pe viață de ohabă (1). [Var.: ohavnic, -ă adj.] – Din sl. ohabĭnŭ.

OHABNIC, -Ă adj. v. ohavnic.

ohábnic, ohávnic, ohámnic și hámnic, -ă adj. (vsl. ohabĭnŭ, d. ohaba, ocină, ohabă): Perpetuŭ, ereditar, inalienabil: „moșie ohabnică” saŭ „ocină” se numea aceĭa care era dăruită de domn unuĭ boĭer saŭ uneĭ mînăstirĭ și scutită de orĭ-ce bir saŭ slujbă. Azĭ se zice despre locurile pe care eștĭ proprietar perpetuŭ: moșie ohamnică (în Mold. de vecĭ), mĭ-am cumpărat la cimitir un loc ohamnic. Subst. Odinioară, micĭ agricultorĭ de o treaptă între moșnenĭ și clăcașĭ. V. uric, strămoșesc.

habnic, ~ă a vz ohabnic

hamnic, ~ă a vz ohabnic

hohamnec, ~ă a vz ohabnic

hohamnic, ~ă a vz ohabnic

ohamic, ~ă a vz ohabnic

ohamnic, ~ă a vz ohabnic

ohavnic, ~ă a vz ohabnic

OHAVNIC, -Ă, ohavnici, -e, adj. (Învechit, despre o proprietate) Fără posibilitate de înstrăinare, cu titlu ereditar; de veci. Vîriți-vă printre cei ce se adună și spuneți că voința mea e să nu curgă sîngele pe locașul meu ohavnic. DELAVRANCEA, A. 151. – Variantă: ohabnic, -ă adj.

ohavnic a. perpetuu, inalienabil: moșie ohavnică. ║ m. pl. od. numele micilor agricultori între moșneni și clăcași: țărani ohavnici. [Din slav. OHABITI, a opri: lit. moșie oprită de a se înstrăina].

hábnic, V. ohabnic.

hámnic, V. ohabnic.

ohabnic (înv.) adj. m., pl. ohabnici; f. ohabnică, pl. ohabnice

ohabnic (înv.) adj. m., pl. ohabnici; f. ohabnică, pl. ohabnice

ohabnic adj. m., pl. ohabnici; f. sg. ohabnică, pl. ohabnice

OHABNIC, -Ă adj. (Învechit și popular) 1. (Despre o proprietate) Inalienabil, ereditar și scutit de impozite și de prestații. Le-au dat acei părinți ai noștri... să fie moșii ohabnice svintei mă[nă]stiri (a. 1599). cuv. d. bătr. i, 89/2, cf. uricariul, vii, 15. Să o stăpînească dumnealui... cu pace de către mine și de către tot neamul mieu, după cum au stâpînit-o și părinții miei, fiindu-i dumnealui moșie ohatmnică și stătătoare (a. 1775). iorga, s. d. xxi, 83. Ar putea să aibă unul dintre boieri moșie ohavnică. bolliac, ap. ddrf, cf. polizu, lm. Popa avea 20 de pogoane ohamnice, 5 ale bisericii și mai lua în fiece an 10-15 pogoane de la boier. săm. in, 742, cf. i. brăescu, m. 69. Hotarele moșiei ohavnice a acelor săteni. al lupului, p. g. 107. Grădinița ei, așternută pe pămînt ohabnic, înflorea. p. constant, r. 95. Ohabnicele bunuri din danii și din ocini Ajunseră să scoată duhori de grajd și cocini. arghezi, c. o. 61, cf. com. din turnu măgurele. ◊ (În legătură cu verbele „a avea”, „a da” etc.) Acestea sînt la mănăstiri date dănii de către stăpînii ce le-au avut ohavnice. zilot, cron. 80. Să i să dea locul... pe un termen cel puțin de 50 ani cu chirie, dacă nu ohabnic (a. 1850). doc. ec. 975. Boierul... era stăpînul pămînturilor date lui ohavnice de vodă, cu hrisov la mînă de stăpînire neștirbită sub blestem, pentru fiii, nepoții și strănepoții lor. al lupului, p. g. 196. ◊ fig. Vîrîți-vă printre cei ce se adună și spuneți că voința mea e să nu curgă sîngele pe locașul meu ohavnic. delavrancea, o. ii, 70. ♦ (Rar) Trainic, durabil. [Traian] vrînd să-și facă stăpînirea ohabnică și fără de nici o îngrijare, au adus mulțime dă italieni aici (sfîrșitul sec. XVIII), cat. man.ii, 8. 2. (Despre un proprietar) Care stăpînește pe viață o moșie (ereditară) inalienabilă, scutită de impozite și prestații. cf. alecsandri, t. 1749. Propitaru ohavnic să lumia [= numea] Slătineanu. graiul, i, 155. (Glumeț) „Țîțaca” Leona, sora dumnisale mai mare, care era stăpînă ohavnică a gospodăriei, se mișca încolo și încoace prin cameră. sadoveanu, n. f. 5. ♦ Băștinaș, autohton. Văzînd că să pricinuiaște pagubă orașului și noriașilor catolici, fiind hamnici orașani de aici, au căutat întru toate cărțile ce sînt la mănăstire (a. 1735). iorga, s. d. i -ii, 293. ◊ (Substantivat) A mai trebui să luăm de la boierii Mongești, ohavnicii Copăcenilor, porumb pe datorie. al lupului, p. g. 170. ♦ (Substantivat, pl.) Mici agricultori cu o situație socială intermediară între moșneni și clăcași. cf. șăineanu, d. u., scriban, d. 3. (Despre robi, slugi etc.) Care este legat pe viață (împreună cu toată familia) de o ohabă. Să-i fie robi ohabnici în veci (a. 1743). uricariul, xxiii, 280. Apoi veneau mai marii tronului și slugile ohamnice. delavrancea, s. 83. ◊ fig. (Substantivat) Nu știm cum îi asta, dar ne dăm ohavnici, căci ne-ați ocrotit în ceasul cel greu. sadoveanu, p. m. 266. – pl.: ohabnici, -e. – Și: ohavnic, -ă, ohamnic, -ă, ohamic, -ă (conv. Lit. xliv, 657), habnic, -ă (com. din reviga-slobozia), hamnic, -ă, hohamnic, -ă (vîrcol, v. 94), hohamnec, -ă (gcr i, 134/25) adj. – Din slavon. охаеънъ.