OCINĂ, ocini, s. f. (În Evul Mediu, în Țara Românească și Moldova.) Bucată de pământ stăpânită cu drept ereditar. ♦ P. ext. Loc de baștină. – Din sl. otĭcina.

ocină sf [At: (a. 1525) N. A. BOGDAN / V: (îvp) ocenă / Pl: ~ne, (reg) ~ni / E: slv отчина] 1-2 Bucată de pământ (moștenită) Si: proprietate, (înv) moșie. 3 (Îvp) Moștenire. 4 (Reg; îe) A-i merge pe ~ A moșteni o boală. 5 (Reg; îs) ~ de casă Loc de casă. 6 (Pop) Loc de baștină Si: patrie.

‡OCINĂ (pl. -ne, -ni) sf. Moșie, parte de loc rămasă de la părinți [vsl. otĭčina].

OCINĂ, ocini, s. f. (Înv. și pop.) Bucată de pământ moștenită; moștenire, proprietate. – Din sl. otĩcina.

OCINĂ, ocini, s. f. (Învechit și arhaizant) Bucată de pămînt moștenită; moștenire, proprietate. A pierit ucis de buzdugan mișelesc, pentru că s-a ridicat pentru drepturile și ocinile noastre strămoșești. SADOVEANU, O. VII 62. Să-i fie ocină lui și urmașilor săi în veci, cu tot cu casa noastră de vînătoare ce se află pe acea moșie. id. F. J. 714.

OCINĂ ~e f. înv. Pământ moștenit de cineva. /<sl. otițina

òcină f. o parte din moșie [Slav. OTĬČINA, patrimoniu, din OTEȚŬ, tată].

ócină f., pl. e și i (v.sl. očina, din otĭčina, patrimoniŭ, patrie, otĭčinŭ, părintesc, otĭcĭ, otecĭ, otecŭ, tată). Vechĭ. Moștenire. Moșie părintească inalienabilă (baștină): ocinele boĭereștĭ și mînăstireștĭ eraŭ scutite de bir și angarale și se numeaŭ și „moșiĭ ohabnice”. Patrie. – Și ócenă. V. ohabă și feud.

ocenă sf vz ocină

otcină^[1] sf vz ocină

ócenă, V. ocină.

ocină (înv., pop.) s. f., g.-d. art. ocinii; pl. ocini

ocină (înv., pop.) s. f., g.-d. art. ocinii; pl. ocini

ocină s. f., g.-d. art. ocinii; pl. ocini

ocină (ocine), s. f. – Patrimoniu, moștenire. Sl. otičina (Miklosich, Slaw. Elem., 34; Cihac, II, 233), cf. oteț. – Sec. XVI, înv., ca și toate der. – Der. ocinaș, s. m. (moștenitor, proprietar rural); ocina, vb. (a moșteni); ocinătoare, s. f. (înv., teren); ocinător, s. m. (înv., proprietar).

OCINĂ s. v. moșie.

ocină s. v. MOȘIE.

OCINĂ s. f. (Învechit și popular) Bucată de pămînt (moștenită), proprietate, moșie; moștenire. Cumpără ocini, locuri de casă și de fînețe (a. 1525?). n. a. bogdan, c. m. 34. Deade țerile lor în ocine, ocină (partea h, moșie d) lu Israil oamerilor săi. psalt. 281, cf. coresi, ev. 156. Nu e noao nice parte, nice ocină la casa tătîni-nostru. palia (1581), 124/11. Acesta iaste ocean. Veniți să-l ucidem și să ținem ocina lui. varlaam, c. 226. S-au răsipit pintr-alte țări, lăsîndu-și ocinele și moșiile. ureche, l. 136. Dumitrașco log[o]fătul la atîte domnii boiariu vestitu, cu ocine întemeaiate. m. costin, ap. gcr i, 200/2. Mazilii și mănăstirile să-și stâpînească ocinele și vecinii săi. neculce, l. 212. Au dăruit-o a lor dreaptă otcină și moșie din jos de gura Reghiului (a. 1738). urucariul, ii, 3, cf. XENOPOL, I. R. II, 191, IV, ;152, I. BRĂESCU, m. 20. Să le fac danii de prisăci, de ocine și sate. delavrancea, o. ii, 90. A pierit ucis de buzdugan mișelesc, pentru că s-a ridicat pentru drepturile și ocinile noastre strămoșești. Sadoveanu, o. v, 564. Boierii își rotunjesc moșiile confiscînd ocinile răzeșilor și moșnenilor. OțEțEA, t. v. 38. N-ai ocină de moșie Din strămoși a ta să fie? sevastos, c. 320. ◊ Fig. Carele-i putearnic a zidi și a da voao ocină a birui cu toți sf[i]nții. n. test. (1648), 162^v/14. Vei ceare de la mine De-ț voi da limbile toate Ce țî-s ocină de soarte. dosoftei, ps. 14/22. ◊ Expr. (Regional) Le merge pe ocină, se zice despre o boală care se moștenește. cf. rev. crit. iv, 145. ◊ (Regional, în sintagma) Ocină de casă = loc de casă. chest. ii 70/56. ◊ P. ext. Loc de baștină, patrie. Vine în ocina lui și învăța ei în gloatele lor. coresi, ap. dhlr ii, 518. Nu e proorocului fără cinste trecînd în ocina lui și în casa lui. coresi, ap. ddrf. – pl.: ocine și ocini. – Și: ocenă (gcr j, 74/28), otcină s. f. – Din slavon. откчина.