obârșie sf [At: DOSOFTEI, PS. 97/12 / V: (reg) ~șă, vârșă / A și: obârșie / Pl: ~ii / E: vsl обръшь] 1 (Înv) Sfârșit. 2 (Înv) Capăt. 3 (Înv) Izvor. 4 (Înv) Vârf. 5 (Înv) Muchie. 6 (Reg) Trecătoare. 7 (Reg) Parte superioară a jilipului. 8 (Îvr) Gură a unei peșteri. 9 Început. 10 Origine. 11 Loc de baștină. 12 Familie sau neam din care descinde cineva.

OBÂRȘIE ~i f. 1) Punct de plecare; punct inițial; origine. 2) Apartenență socială sau etnică; matcă; ascendentă; proveniență; origine. 3) Loc de naștere; baștină. 4) Loc de unde pornește albia unei ape curgătoare; izvor. /<sl. obruši

obârșie f. 1. izvorul unei ape în munți sau dealuri: obârșia râului; 2. șes ce se înalță dintr’o vale pe nesimțite: obârșia munților; 3. fig. origină, naștere: unde ți-e dovada de nalta obârșie? AL. [Slav. OBRŬȘĬ, partea de sus, înălțime].

obârșă sf vz obârșie

vârșă³ sf vz obârșie

OBÎRȘIE sf. 1 🌐 Locul de unde izvorăște un rîu, izvorul din care-și ia naștere un rîu: parcă s’ar fi răsturnat stîncile cele mari de la obîrșiile Trotușului (GN.); un pîrăiaș, a cărui ~ venea dintr’un șipot de apă ce ieșea din coasta unui deluleț (ISP.) ¶ 2 Locul, neamul din care se trage cineva, din care și-a luat nașterea, origine: nu vă fuduliți și nu uitați obîrșia voastră (CRG.); scaunul vestiților Bani ai Severinului, a căror ~ se pierde în adîncimea vremei (VLAH.) [vsl. obrŭšĭ].

OBÎRȘIE, obîrșii, s. f. 1. Punct de plecare, început, origine. Acest obicei... nu l-am mai întîlnit pe nicăieri la romîni de bună seamă că la turci e obîrșia lui. SEVASTOS, N. 239. 2. Locul unde s-a născut cineva; familia, neamul din care se trage cineva; origine (socială). Baba Rada avea nepoți care învățaseră prin școli și se însuraseră cu femei bogate, față de care își tăinuiau obîrșia. PAS, Z. I 191. Porecla îi este Bistrițanu, care-l arată unde îi e obîrșia. SADOVEANU, A. L. 190. Ești bun de limbuție, Dar unde-ți e dovada de-naltă obîrșie? ALECSANDRI, T. II 81. 3. Locul unde începe să se formeze albia unui rîu. Din culmi împădurite și stîncoase Reci obîrșii, A coborît Pîrîul cu pietroaie mari de munte. CAMIL PETRESCU, V. 23. Trecem pe la obîrșia izvoarelor sărate, peste vîrtoapele sălbatice ale Nemirei. VLAHUȚĂ, O. AL. I 153. ♦ (Rar) Intrarea unei peșteri. O peșteră... a cărei obîrșie sau gură erea foarte largă. GORJAN, H. II 71. ♦ Capătul din deal al jilipului, lărgit ca o pîlnie, pe unde se introduc buștenii în jilip. 4. (Regional) Bucată de pămînt moștenită din tată în fiu; țarină, glie. Nu era supărat nici pe tată-său nici pe cai, că în loc să-l lase să se joace îl țineau cu ei la muncă. Că doar «obîrșia» trebuia arată. DUMITRIU, N. 147. – Accentuat și: (rar) obîrșie.

obîrșie f. (vsl. obrŭšĭ, obrŭhŭ, din *obvrŭhŭ, partea de sus, înălțime, d. vrŭhŭ, vîrf. V. obîrșesc). Vechĭ. Sfîrșit, scop. Azĭ. Izvor: obîrșia unuĭ rîŭ. Fig. Origine. – Fals azĭ -rșíe. V. purces.

obârșie (desp. -și-e) s. f., art. obârșia (desp. -și-a), g.-d. art. obârșiei; pl. obârșii, art. obârșiile (desp. -și-i-)

obârșie (-și-e) s. f., art. obârșia (-și-a), g.-d. art. obârșiei; pl. obârșii, art. obârșiile (-și-i-)

obârșie s. f. (sil. -și-e), art. obârșia (sil. -și-a), g.-d. art. obârșiei; pl. obârșii, art. obârșiile (sil.-și-i-)

obârșie, -șii.

obîrșie

obîrșie (-ii), s. f. – 1. Izvor, naștere, începutul unui rîu. – 2. Origine, început, proveniență. Sl. obrusi „înălțime, parte superioară” (Miklosich, Slaw. Elem., 33; Cihac, II, 448; Conev 40), cf. ceh. brsina „pădure montană”. – Der. obîrși, vb. (a termina, a sfîrși), din sl. obrušati; obîrșenie, s. f. (sfîrșit, capăt). Semantismul der. (ambele învechite) este ciudat, dar depinde de sl., unde obrusi „parte superioară” se percepe cu „parte finală”, de unde obrušati „a termina, a isprăvi”.

OBÂRȘIA, com. în jud. Olt, în Câmpia Romanați; 3.185 loc. (2003). În satul O. se află biserica Adormirea Maicii Domnului (1860).

OBÂRȘIA DE CÂMP, com. în jud. Mehedinți, situată în câmpia Blahniței, pe cursul inferior al râului Drincea; 2.121 loc. (2003). Nod rutier. Viticultură. Pe terit. satului Izimșa au fost descoperite urmele unei așezări rurale romane (villa rustica) în care s-au găsit țigle, olane, bucăți de mozaic și monede din sec. 4. Biserica Sfântul Nicolae (1802) și conac (1892), în satul O. de C.

OBÂRȘIA-CLOȘANI, com. în jud. Mehedinți, situată la poalele m-ților Mehedinți; 1.139 loc. (2003). Centru de țesături și cusături populare și de prelucr. a lemnului (lăzi de zestre). Biserica de lemn Sfinții Voievozi (1783-1786), în satul Godeanu. Rezervația naturală Cornetul Obârșiei Cloșani (60 ha) cu tufărișuri de liliac.

OBÂRȘIE s. 1. v. izvor. 2. v. origine. 3. naștere, origine, proveniență, (livr.) extracție, matrice, stirpe, (rar) provenire, spiță, (astăzi rar) seminție, (înv. și reg.) neam, (înv.) purcedere, purces. (Era țăran prin ~.) 4. ascendență, origine. (Are o ~ modestă.) 5. v. origine, (fig.) izvor, matcă. (S-a întors la ~.) 6. v. sursă. 7. v. cauză.

OBÂRȘIE s. v. creastă, creștet, culme, pas, pisc, strâmtoare, trecătoare, vârf.

obîrșie s. v. CREASTĂ. CREȘTET. CULME. PAS. PISC. STRÎMTOARE. TRECĂTOARE. VÎRF.

OBÎRȘIE s. 1. izvor, (rar) sursă, (înv.) fîntînă, scăturină, sorginte. (La ~ Oltului.) 2. început, origine, proveniență, sursă, (livr.) sorginte, (înv.) începătură, (fig.) izvor, sîmbure. (~ daco-latină a limbii române.) 3. naștere, origine, proveniență, (livr.) extracție, matrice, stirpe, (rar) provenire, spiță, (astăzi rar) seminție, (înv. și reg.) neam, (înv.) purcedere, purces. (Era țăran prin ~.) 4. ascendență, origine. (Are o ~ modestă.) 5. origine, (fig.) izvor, matcă. (S-a întors la ~.) 6. origine, sursă, (livr.) sorginte, (înv.) izvod, (fig.) izvor. (~ unui fenomen.) 7. cauză, origine, (fig.) izvor. mamă. (~ tuturor succeselor este...)

obârșie, obârșii, s.f. – 1. Izvor. 2. Deal, culme. ♦ (top.) Obârșie, deal în Botiza și Nănești; Obârșia boii, fânațe în Strâmtura (Vișovan, 2005). – Din sl. obrusi „înălțime, partea superioară” (Scriban, Șăineanu; Miklosich, Cihac, Conev, cf. DER) < vsl. vrǔhǔ „vârf” (Scriban); din sl. obrǔšije (DEX, MDA).

OBÎRȘIE s. f. 1. (Învechit) Sfîrșit, capăt. Atunci la obîrșie ne va strînge sfinția sa pre toți credincioșii. dosoftei, ps. 97/12. ◊ (Determinat prin „viață”) Creștinești obîrșiile vieții noastre... să cearem. id. mol. 82. 2. Culme, muchie, vîrf. Obîrșiia Păcăleanului (a. 1563). cuv. d. bătr. i, 248, cf. i. golescu, c. Și apoi ne-am întors urmînd obîrșia munților din stînă în stînă. ghica, ap. ddrf. Străinii... străbat chiar și prin obîrșiile munților. marian, o. i, 212. Potrivnice rîuri... din mari obîrșii se răped în rîpoasele-adîncuri, Cît a lor clocot departe pe munți îl aude păstorul. murnu, i. 81. Sus la vîrșea munților, Jos la rîpa șoimilor. pamfile, cr. 91. Din culmi împădurite și stîncoase, Reci obîrșii, A coborît Pîrîul cu pietroaie mari de munte. camil petrescu, v. 23. 3. Loc de unde izvorăște o apă curgătoare; loc unde începe să se formeze albia unui rîu. Obîrșăia văii lui Nean (a. 1672). iorga, s. d. vii, 34. Obîrșiile Prutului. cantemir, hr. 67, cf. lex. mars. 242. Hotarul... apucă Căiuțul cel Mic... păn în obărșiile lui (a. 1755). uricariul, xi, 229, cf. iv, 270. Rîurile, ce cu apele lor cristaline se deștind din sînul munților..., erau călăuze călătoriului pînă la obîrșia lor. asachi, s. l. ii, 68, cf. polizu. Din vechime stăpînirea de hotar mergea pe apa Craiovei în sus pînă la obîrșia ei. i. ionescu, m. 37. Un pîrîiaș, a cărui obîrșie venea dintr-un șipot de apă. ispirescu, l. 230. Grebenii Părîngului se despart în două șiruri și, apucînd între ei undele Lotrului de la obîrșie, le împreună mai încolo cu ale Lotriții. VLAHUȚĂ, R. P. 89, cf. LIUBA-IANA, m. 79, ȘĂIneanu, h xviii 137, 294. Jiule, Pustiule, Sece-mi-ți obîrșile, Să se vadă pietrile. hodoș, p. p. 101, cf. vîrcol, v., com. din oravița, chest. iv 32/89, alr ii 2939/833, a vi 34. ♦ (Regional) Pas, trecătoare. cf. chest. iv 22/386, alr ii 2 480/29. ♦ (Regional) Partea de sus a jilipului de unde se dă drumul lemnelor la vale. cf. arvinte, term. ♦ (Învechit, rar) Gura unei peșteri. Un rîu... se pierdea pă subt o peșteră... a carii obîrșie sau gură erea foarte largă. gorjan, h. ii, 71/23. 4. Punct de plecare; început, origine. Petră, începătură apostolilor, și Petră, obîrșie m[u]cinicilor. dosoftei, ap. gcr î, 257/34. Carile să fie fost a hotarălor obîrșii, la scriitori cîtăva neatocmire aflăm. cantemir, hr. 63. Îmi grăbii pașii și ajunsei la obîrșia luminii ce îmbrobodea cerul. Erau casele mele care ardeau. gane, ap. tdrg. Trecem pe la obîrșia izvoarelor sărate. vlahuță, o. a. ii, 153. Multe feluri de cereale își au obîrșia lor în astfel de variațiuni spontanee. sandu-aldea, s. 112. În loc să cerceteze la obîrșie unde ar fi putut găsi tot ce-l rodea, bătea adeseori drumul Armadiei, iscodind mereu pe Ghiță. kebreanu, i. 235. Înșiși călugării din urmă nu mai cunoșteau obîrșiile schitului. galaction, o. a. i, 320. În vrerea ta e obîrșia voii mele. blaga, l. u. 76. ♦ Locul unde s-a născut cineva; familia, neamul din care se trage cineva; origine socială. Ești bun de limbuție, Dar unde ți-e dovada de-naltă obîrșie? alecsandri, t. ii, 81. Aici a fost... scaunul vestiților bani ai Severinului, a căror obîrșie se pierde în adîncimea vremii. vlahuță, r. p. 8. Altul povestește... A noastră strălucită și veche obîrșie. i. negruzzi, s. ii, 98. Orice-am fi ajuns să fim, era ceva așa de mare să avem o obîrșie romană! iorga, c. i. ii, 71. Voievodul de obîrșie crăiască... vrea să vă grăiască, eftimiu, Î. 12. Porecla îi este Bistrițanu, care-l arată de unde îi e obîrșia. sadoveanu, o. xviii, 623. Nimeni nu o văzuse să vorbească cu băieții pe stradă sau pe la poartă, așa cum intră în obiceiul fetelor de mahala, oricare le-ar fi obîrșia. ardeleanu, d. 48. Sînt tigrii mei, de veche obîrșie, Și mă mîndresc cu neamul lor cel mare. arghezi, c. o. 86. Amîndouă mîinile... drămăluiau... cele două talismane ale neamului Vardarilor, de obîrșie clăcași din Gorj. c. petrescu, a. r. 196. Baba Rada avea nepoți care învățaseră prin școli și se însuraseră cu femei bogate față de care își tăinuiau obîrșia. pas, z. i, 191. – Accentuat și: obîrșie barcianu, alexi, w. – pl.: obîrșii. – Și: (învechit) obîrșă (lb, cihac, ii, 448), (regional) vîrșă s. f. – Din v. sl. обръшь.