NOTAR, notari, s. m. 1. Funcționar public învestit cu atribuția de a autentifica acte juridice, de a legaliza semnături, de a elibera copii legalizate, certificate etc. 2. (În vechea organizare administrativa a României) Reprezentant al puterii centrale în comune, cu atribuții de șef al poliției și de secretar comunal. – Din fr. notaire, lat. notarius, germ. Notar.

notar² sm [At: IORGA, L. 1 / Pl: ~i / E: nota¹ + -ar] (Nob) Persoană care consemnează ceva în scris.

notar¹ sm [At: DOSOFTEI, V. S. octombrie 85^v/32 / V: (îvr) ~ie, (reg) ~iu (pl: ~ii), ~ele sma / Pl: ~i / E: lat notarius, ger Notar, fr notaire] 1 (Înv) Persoană care rezolva lucrările și corespondența privată a cuiva, în calitate de angajat particular al acestuia Si: secretar, (îrg) notarăș (1). 2 (Spc) Persoană însărcinată cu lucrările de secretariat ale unei adunări, ale unui sinod etc. Si: (îrg) notarăș (2). 3 (Înv) Reprezentant al puterii centrale în comune, care exercita atribuții de șef al poliției și de secretar comunal Si: (îrg) notarăș (3). 4 (Îs) ~ consistorial În vechea administrație bisericească, persoană însărcinată cu lucrările de secretariat ale consistoriului, ale eparhiei etc. Si: (îrg) notarăș (4). 5 (Îs) ~ cercual Persoană care se ocupa cu lucrările juridice, în vechea administrație bisericească. 6 Funcționar public învestit cu atribuția de a întocmi și de a autentifica unele înscrisuri, de a legaliza semnăturile, de a elibera copii legalizate, certificate de moștenire etc. Si: (îrg) notarăș (5). 7 (Șîs ~ de stat) Funcționar care îndeplinește atribuții ce intră în competența unui notariat de stat.

*NOTAR sm. 1 ⚖️ Funcționar de ordin judecătoresc care primește toate actele și contractele cărora particularii trebue sau voesc să le dea autenticitatea (în Transilvania, Bucovina și Banat; în vechiul regat aceste autentificări se fac de tribunalele de notariat) ¶ 2 ⏲ Secretarul primăriei (la sate) [germ.].

NOTAR, notari, s. m. 1. Funcționar public învestit cu atribuția de a autentifica acte juridice, de a legaliza semnături, de a elibera copii legalizate, certificate etc. 2. (În vechea organizare administrativă a României) Reprezentant al puterii centrale în comune, exercitând de obicei atribuții de șef al poliției și de secretar comunal. – Din fr. notaire, lat. notarius, germ. Notar.

NOTAR, notari, s. m. 1. (Azi mai ales determinat prin «de stat») Funcționar public învestit cu puterea de a autentifica acte juridice. Notarul de stat poate face singur inventarierea sau să delege pe secretarul biroului de notariat de stat. B. O. 1953, 4. 2. (Ieșit din uz; în vechea administrație) Secretar al primăriei unei comune rurale. Avea însă notarul doi băieți Și popa o fetiță. BENIUC, V. 36. Notarul se încrunta la oameni. AGÎRBICEANU, S. P. 30.

NOTAR s.m. 1. Funcționar public învestit cu puterea de a autentifica acte juridice. 2. (În trecut) Secretar al primăriei în comunele rurale. [< germ. Notar, cf. fr. notaire].

NOTAR s. m. 1. (ant.; la romani) secretar; funcționar imperial care redacta actele juridice. 2. ecleziast sau laic atașat cancelariilor episcopale sau congregațiilor romane. 3. funcționar public învestit cu puterea de a autentifica acte juridice. 4. secretar al primăriei în comunele rurale. (< fr. notaire, lat. notarius, germ. Notar)

NOTAR ~i m. 1) Persoană oficială, învestită cu drepturi juridice, care îndeplinește funcții ce țin de competența notariatului. 2) ist. Secretar al unei primării rurale. /<fr. notaire, lat. notarius, germ. Notar

notar m. funcționar public care primește și redactează acte de vânzare, contracte, testamente, etc.

* notár m. (lat. notarius, care ĭa note, secretar). Funcționar public care primește și redactează contractele, testamentele și alte acte pe care le autentifică. Notar rural, secretar comunal rural.

notarele sma vz notar¹

notarie sm vz notar¹

notariu sm vz notar¹

NOTĂRAȘ sm. Trans. ⚖️ NOTAR: toată fruntea satului, primarul... și ~ul era acolo (RET.).

notar s. m., pl. notari

notar s. m., pl. notari

notar s. m., pl. notari

NOTAR s. (Transilv.) notarăș.

NOTAR s. (Transilv.) notarăș.

NOTAR² s. m. (Neobișnuit) Persoană care consemnează, care înregistrează, care înscrie. Cîțiva cronicari din cea mai săracă specie, notari fără înțelegere și adesea fără judecată ai evenimentelor. iorga, l. ii, 1. – Pl.: notari. – Nota¹ + suf. -ar.

NOTAR¹ s. m. 1. (Învechit) Persoană care rezolva lucrările și corespondența privată a cuiva (în calitate de angajat particular al acestuia); secretar, (învechit și regional) nota-răș (1). v. logofăt, diac, pisar, scriitor, cancelarist. Sv[i]nții m[u]cen[i]ci și notarii Marchian și Martirie. dosoftei, v. s. octombrie 85^v/32. Pavel... a fost din Solun, fiind notarié și iscălitoriu... sv[î]ntului patriarh. id. ib. noiembrie 109^v/22, cf. n. costin, let. ii, 73/34, budai-deleanu, lex. ♦ spec. Persoană însărcinată cu lucrările de secretariat ale unei adunări, ale unui sinod etc. Apoi s-a aclamat notar al adunării dl. dr. Nicolae Popovici. f (1900), 586. Notarii au datorința a face protocoalele sinodului. ap. pușcariu, l. r. i, 415. 2. (În vechea organizare administrativă) Reprezentant al puterii centrale în comune, exercitînd de obicei atribuții de șef al poliției și de secretar comunal; (regional) notarăș (2). cf. barcianu, v., lm, ddrf. Intrară veseli în curtea notarului. agîrbiceanu, a. 106. Notarul se încrunta la oameni. id. s. p. 30. Cîrciumarul, învățătorul, Popa Și notarul... Se ceartă pe un scaun vacant de deputat. minulescu, v. 134. Au găsit pe primar și pe notar fumînd. sadoveanu, 0. x, 613, cf. iii, 30. Notar comunal. nom. prof. 67. Trebuie să întreprindem ceva, spune notarul. stancu, d. 114. Avea... notarul doi băieți. beniuc, v. 36. Și-a scris această epistolie notarele, întocmai după grăirea soției tale. camilar, n. 1403. Notarul încuviință pungindu-și gura a mare admirație. galan, b. i, 286. Notarul cel suspendat din notărie. id. ib. 11, 158. Primarul și notarul îl respectau din cale afară. t. popovici, se. 130, cf. 73. Cu notariu-s mănios, El scrie cartea pe dos. doine, 29. Carte mîndrii nu-i pot face, Că notoriul nostru zace. șez. iii, 57. ◊ Notar consistorial = persoană însărcinată, în vechea administrație bisericească, cu lucrările de secretariat. cf. nom. prof. 74. Notar cercual = persoană care se ocupa, în vechea administrație bisericească, cu lucrările juridice. cf. f (1903), 156. 3. (În vechea organizare administrativă) Funcționar public învestit cu atribuția de a întocmi și de a autentifica unele înscrisuri, de a legaliza semnăturile, de a elibera copii legalizate, certificate de moștenitor etc.; (regional) notarăș (3). Celor ce vor fi luate despre acestea cărți... dacă vor fi iscălite de vro față bisericească în deregătorie pusă sau de vrun notariu public, tocma aceeași credință să li se dea (a. 1699). ap. șincai, hr. iii, 188/19. Au fost notariu public în Sibiiu. id. ib. I, 251/9, cf. budai-deleanu, lex., lb, negulici, stamati, d., polizu, antonescu, d., pontbriant, d. Ioan Glițe notar diplomat. f (1906), 11. 4. (De obicei în sintagma notar de stat) Funcționar care îndeplinește atribuții ce intră în competența unui notariat de stat. Notarul de stat poate face singur inventarierea sau să delege pe secretarul biroului de Notariat de stat. bo (1953), 4. – pl.: notari. – Și: (învechit, rar) notarie, (regional) notariu (pl. notarii) s. m., notarele s.m. art. – Din lat. notarius, germ. Notar, fr. notaire.