NOTAR¹ s. m. 1. (Învechit) Persoană care rezolva lucrările și corespondența privată a cuiva (în calitate de angajat particular al acestuia); secretar, (învechit și regional) nota-răș (1). v. logofăt, diac, pisar, scriitor, cancelarist. Sv[i]nții m[u]cen[i]ci și notarii Marchian și Martirie. dosoftei, v. s. octombrie 85^v/32. Pavel... a fost din Solun, fiind notarié și iscălitoriu... sv[î]ntului patriarh. id. ib. noiembrie 109^v/22, cf. n. costin, let. ii, 73/34, budai-deleanu, lex. ♦ spec. Persoană însărcinată cu lucrările de secretariat ale unei adunări, ale unui sinod etc. Apoi s-a aclamat notar al adunării dl. dr. Nicolae Popovici. f (1900), 586. Notarii au datorința a face protocoalele sinodului. ap. pușcariu, l. r. i, 415. 2. (În vechea organizare administrativă) Reprezentant al puterii centrale în comune, exercitînd de obicei atribuții de șef al poliției și de secretar comunal; (regional) notarăș (2). cf. barcianu, v., lm, ddrf. Intrară veseli în curtea notarului. agîrbiceanu, a. 106. Notarul se încrunta la oameni. id. s. p. 30. Cîrciumarul, învățătorul, Popa Și notarul... Se ceartă pe un scaun vacant de deputat. minulescu, v. 134. Au găsit pe primar și pe notar fumînd. sadoveanu, 0. x, 613, cf. iii, 30. Notar comunal. nom. prof. 67. Trebuie să întreprindem ceva, spune notarul. stancu, d. 114. Avea... notarul doi băieți. beniuc, v. 36. Și-a scris această epistolie notarele, întocmai după grăirea soției tale. camilar, n. 1403. Notarul încuviință pungindu-și gura a mare admirație. galan, b. i, 286. Notarul cel suspendat din notărie. id. ib. 11, 158. Primarul și notarul îl respectau din cale afară. t. popovici, se. 130, cf. 73. Cu notariu-s mănios, El scrie cartea pe dos. doine, 29. Carte mîndrii nu-i pot face, Că notoriul nostru zace. șez. iii, 57. ◊ Notar consistorial = persoană însărcinată, în vechea administrație bisericească, cu lucrările de secretariat. cf. nom. prof. 74. Notar cercual = persoană care se ocupa, în vechea administrație bisericească, cu lucrările juridice. cf. f (1903), 156. 3. (În vechea organizare administrativă) Funcționar public învestit cu atribuția de a întocmi și de a autentifica unele înscrisuri, de a legaliza semnăturile, de a elibera copii legalizate, certificate de moștenitor etc.; (regional) notarăș (3). Celor ce vor fi luate despre acestea cărți... dacă vor fi iscălite de vro față bisericească în deregătorie pusă sau de vrun notariu public, tocma aceeași credință să li se dea (a. 1699). ap. șincai, hr. iii, 188/19. Au fost notariu public în Sibiiu. id. ib. I, 251/9, cf. budai-deleanu, lex., lb, negulici, stamati, d., polizu, antonescu, d., pontbriant, d. Ioan Glițe notar diplomat. f (1906), 11. 4. (De obicei în sintagma notar de stat) Funcționar care îndeplinește atribuții ce intră în competența unui notariat de stat. Notarul de stat poate face singur inventarierea sau să delege pe secretarul biroului de Notariat de stat. bo (1953), 4. – pl.: notari. – Și: (învechit, rar) notarie, (regional) notariu (pl. notarii) s. m., notarele s.m. art. – Din lat. notarius, germ. Notar, fr. notaire.