neogramatic, ~ă [At: PUȘCARIU, L. R., 3 / P: ne-o~ / Pl: ~ici, ~ice / E: neo- + gramatic] 1 a (Îs) Școală ~ă sau curent ~ Curent lingvistic apărut la Leipzig în a doua jumătate a sec. XIX, a cărui concepție se sprijină pe principiul regularității schimbărilor fonetice și pe importanța acordată analogiei în crearea formelor noi. 2-3 smf, a (Adept) al curentului neogramatic (1).

NEOGRAMATIC, -Ă adj. Referitor la principiile și la metodele școlii neogramatice. ◊ Școală neogramatică = curent apărut în a doua jumătate a sec. XIX, fundat de lingviștii germani Osthoff și Brugmann, care pune accent pe cercetarea limbilor vii și pe legile fonetice, dar care nu s-a putut ridica la conceperea limbii ca un fenomen social. // s.m. Adept al acestei școli. [După germ. Junggrammatiker, fr. néo-gramairien, it. neogrammatico].

NEOGRAMATIC, -Ă I. adj. școală ~ă = curent lingvistic care susține principiul regularității absolute a schimbărilor fonetice, analogia ca factor principal în crearea formelor noi și necesitatea studierii limbilor moderne și a dialectelor lor. II. s. m. adept al acestei școli. (după fr. néo-gramairien, germ. Junggrammatiker)

NEOGRAMATIC ~că (~ci, ~ce): Școală ~că (sau curent ~) curent lingvistic apărut spre sfârșitul sec. XIX, care a început să acorde o atenție sporită studiului limbilor vii și dialectelor. [Sil. ne-o-] /neo- + gramatic

neogramatic (desp. ne-o-gra-) adj. m., s. m., pl. neogramatici; adj. f. neogramatică, pl. neogramatice

neogramatic (ne-o-gra-) adj. m., s. m., pl. neogramatici; adj. f. neogramatică, pl. neogramatice

neogramatic adj. m., s. m. (sil. ne-o-gra-), pl. neogramatici; f. sg. neogramatică, pl. neogramatice

NEOGRAMATIC s. m. (< adj. neogramatic, -ă, după fr. néogrammairien, it. neogrammatico, germ. Junggrammatiker): adept al curentului neogramatic în lingvistică (v. curent).

NEOGRAMÁTIC, -Ă (< neo- + gramatic, după germ., fr.) adj., s. m. 1. Adj. Școala n. = curent lingvistic apărut în a doua jumătate a sec. 19, la Leipzig, printre elevii lui Goerg Curtius. A încercat să introducă în lingvistică și istorie supremația unor legi asemănătoare celor din natură, fizică, biologie; susținea principiul regularității schimbărilor fonetice și analogia ca factor principal în crearea formelor noi. A promovat studiul limbilor moderne și al dialectelor lor. Reprezentanți: K. Brugmann, H. Osthoff, H. Paul – în Germania; K. Verner – în Danemarca, M. Breál și G. Paris – în Franța, W.D. Whitney în S.U.A. În România, B.P. Hasdeu, Al. Lambrior, H. Tiktin, L. Șăineanu. Al. Philippide, O. Densusianu și S. Pușcariu au elaborat lucrări importante bazate pe aceste principii. 2. S. m. Adept al principiilor școlii neogramatice.

NEOGRAMATIC, -Ă adj., s. m. și f. 1. adj. (în sintagma) Școală neogramatică sau curent neogramatic = curent lingvistic apărut la Leipzig în a doua jumătate a sec. al XlX-lea, a cărui concepție se sprijină pe principiul regularității schimbărilor fonetice și pe importanța acordată analogiei în crearea formelor noi. Însăși ierarhizarea ce se făcea între „legea fonetică”, cu un rol lingvistic precumpănitor,... și între „excepția” care nu merita decît o atenție secundară, era caracteristică pentru școala neogramatică. pușcariu, l. r. i, 3, cf. 4. Cercetările de amănunt asupra limbii au fost continuate către sfîrșitul secolului al XlX-lea de lingviștii aparținînd curentului neogramatic. scl 1954, 387, cf. der. 2. S.m. și f. Adept al curentului neogramatic (1). Nici neogramaticii nu au înțeles caracterul complex al limbii ca fenomen social. scl 1954, 388, cf. ib. 1958, 457. Neogramaticii au adunat pentru aproape toate limbile din lume o mare bogăție de material care servește și astăzi cercetătorilor. l. rom. 1957, nr. 1, 9. Neogramaticii au stabilit existența unor procese regulate în limbă și le-au concretizat în formule pe care le-au numit legi. graur, i. l. 174, cf. 20. – Pronunțat: ne-o-. – pl.: neogramatici, -ce. – Neo- + gramatic (după germ. Junggrammatiker, fr. néo-grammairien, it. neogrammatici).