MĂTĂCINĂ, mătăcine, s. f. Numele a două plante erbacee aromatice: a) plantă meliferă, originară din Siberia, cu frunze lanceolate și cu flori albastre sau albe, cultivată ca plantă ornamentală și pentru florile ei bogate în nectar (Dracocephalum moldavica); b) roiniță². [Var.: mătăciune s. f.] – Din bg. maticina, sb. matočina.

mătăcină sf [At: BUDAI-DELEANU, Ț. 196 / V: (reg) matecină, maticină, matocină, măcicină, ~ne, ~ciune (Pl: ~ciuni), ~ăgină, mătroșină, măță~, motă~, motocină, mutăciune / Pl: ~ne / E: bg матичина, srb matočina] 1 (Șîc ~ciune-moldovenească, ~ciune-turcească) Plantă erbacee meliferă, originară din Siberia orientală, cu flori albastre sau albe care formează spic și cu frunzele aromate, utilizate la prepararea apei de melisă Si: (rar) bosioc-de-munte, busuiocu-stupului, melisă (2), (reg) roiniță (Dracocephalum Molavica). 2 (Bot; reg) Roiniță (Melissa officinalisi). 3 (Bot; Ban) Mătasea (12)-broaștei. 4 (Reg) Ouă de broască Si: (reg) mărgele.

MĂTĂCINĂ, mătăcine, s. f. Numele a două plante erbacee aromatice: a) plantă meliferă, originară din Siberia, cu frunze lanceolate și cu flori albastre sau albe, cultivată ca plantă ornamentală și pentru florile ei bogate în nectar (Dracocephalum moldavica); b) roiniță². [Var.: mătăciune s. f.] – Din bg. maticina, scr. matočina.

MĂTĂCINĂ s. f. v. mătăciune.

MĂTĂCINĂ, mătăcini, s. f. (Bot.) Roiniță. – Bg., sb. matičina.

mătăcínă f., pl. ĭ și mătăcĭúne f. (bg. mátečina, -ičina și -očina, melisă, d. matka, matca albinelor; sîrb. matičnjak, rus. mátočnik). Est. Melisă. – Mătăcină în Neam. Rom. Pop. 4, 239 și 298.

MĂTĂCIUNE s. f. v. mătăcină.

matecină sf vz mătăcină

maticină sf vz mătăcină

matocină sf vz mătăcină

măcicină sf vz mătăcină

mătăcine sf vz mătăcină

mătăciune sf vz mătăcină

mătăgină sf vz mătăcină

mătroșină sf vz mătăcină

mățăcină sf vz mătăcină

motăcină sf vz mătăcină

motocină sf vz mătăcină

mutăciune sf vz mătăcină

MĂTĂCIUNE, mătăciuni, s. f. v. mătăcină.

MĂTĂCINE s. f. v. mătăciune.

MĂTĂCIUNE, mătăciuni, s. f. Nume dat mai multor plante erbacee aromatice din familia labiatelor: a) plantă cu flori albastre sau albe, cultivată în parcuri și grădini ca plantă ornamentală sau pentru florile ei bogate în nectar, foarte căutate de albine (Dracocephalum moldavica); melisă (1). Cînd se înălța zvonul cel mare al ieșirii roiului... dădea fuga după roiniță și mătăciune. SADOVEANU, P. M. 50. Găsește un buștihan putregăios... îl freacă pe dinăuntru cu cătușnică, cu sulcină, cu mătăciune. CREANGĂ, P. 238. – Variante: mătăcină, mătăcine s. f.

MĂTĂCIUNE ~i f. Plantă erbacee perenă cu flori albastre sau albe, bogate în nectar, cultivată ca plantă ornamentală. [Var. mătăcine] /<bulg. maticina, sb. matoțina

mătăciune f. numită și iarba stupilor sau roiște, plantă aromatică cu florile albastre sau albe, din ale carii frunze călugării noștri prepară apă de melisă (Mellissa officinalis). [Și mătăcină = pol. MATECZNIK (cu substituirea sufixelor), din MATKA, matrice, poporul aplicând durerilor interne o infuziune din frunzele acestei plante].

mătăcină (pop.) s. f., g.-d. art. mătăcinei; pl. mătăcine

!mătăcină s. f., g.-d. art. mătăcinei; pl. mătăcine

mătăcină / mătăciune s.f., g.-d. art. mătăcinei / mătăciunii; pl. mătăcine / mătăciuni

MĂTĂCINĂ s. (BOT.; Dracocephalum moldavica) (rar) melisă, (reg.) roiniță, bosioc-de-munte, busuiocul-stupului.

MĂTĂCINĂ s. v. melisă, roiniță.

mătăcină s. v. MELISĂ. ROINIȚĂ.

MĂTĂCINĂ s. (BOT.; Dracocephalum moldavica) (rar) melisă, (reg.) roiniță, bosioc-de-munte, busuiocul-stupului.

mătăcină (mătăcini), Melisă, roiniță (Melissa officinalis). – Var. (Mold.) mătăciune. Bg. matečina, matičina, din sl. matica „regina albinelor” (Cihac, 182; Tiktin; Conev 44).

MĂTĂCIÚNE (MĂTĂCINE) (< bg., srb.) s. f. Plantă erbacee, aromatică, meliferă din familia labiatelor, cu frunze lanceolate și cu flori albe sau albastre violacee (Dracocephalum moldavica). Din frunzele ei se prepară „apa de melisă”.

DRACOCEPHALUM L., MĂTĂCIUNE, fam. Labiatae. Gen originar din America de N, Europa, 40 specii, erbacee, perene și anuale, lemnificate la bază. Frunze nedentate, dentate sau palmat-sectate, cruciat-opuse sau verticilate, fără stipele. Flori hermafrodite, albastre, purpur sau albe (caliciul; tubulos cu 15 nervuri și 5 lacinii bilobate, labilul superior cu un dinte mare, cel inferior cu 4 dinți înguști, mici, tubul corolei cu limbul bilabiat, buza superioară foarte concavă, cea inferioară erectă, trilobată, 4 stamine), în buchete, în axa frunzei sau în spic terminal. Bractee în formă de frunze dentate.

MĂTĂCINĂ s. f. 1. Nume dat la două plante din familia labiatelor: a) (și în sintagmele mătâciune moldovenească. LB, LM, BARCIANU, mătăciune turcească, LB, BARCIANU) plantă erbacee meliferă, originară din Siberia orientală, cu flori albastre sau albe care formează spic și cu frunzele aromate, întrebuințate la prepararea apei de melisă ; (rar) melisă, (regional) roiniță, bosioc-de-munte, busuiocu-stupului (Dracocephalum Moldavica) ; b) roiniță (Melissa officinalis). Cf. COTEANU, PL. 25. Romaniță, nalbă, mătăcină. BUDAI-DELEANU, Ț. 196, cf. LB. [Pentru scăldătoare] să se ia. . ., frunză de mătăcină sau lămîiță. PISCUPESCU, O. 295/9. Floarea asta albă, atît de odorantă, noi o numim mătăcină iar învățații Dracocephalum Moldavium, adecă cap de balaur moldovenesc. NEGRUZZI, S. I, 101. Pregătirea uleului se face spălîndu-se cu apă sărată și cu o buruiană de cîmp, numită mătăcină. IONESCU, M. 381. Găsește un bușdihan putregăios, îl scobește. . ., îl freacă pe dinăuntru cu cătușnică, cu sulcinâ, cu mătăciune. . . și cu alte buruiene mirositoare și prielnice albinelor. CREANGĂ, P. 238. Ca întăritor îi vom da îndată un păhărel de coniac. . . iar după vro oră, două, un pahar de ceai, tei, flori de soc, izmă, mătăcină. ATiLA, P. 91. Apă de mătăciune, făcută cu omăt din luna lui mărțișor. SADOVEANU, O. XVIII, 100. Aștepta sub umbra unui măr să iasă un roi întîrziat, și-și gătise fumul și frunzele de mătâciune și roiniță. id. N. P. 241. Să te duci să umbli peste toată fața pămîntului prin munți și păduri. . . , prin mărăcine și mătăcine. POP., ap. GCR II, 342. Mă dusei în cea grădină, Flori de mătăcină. RETEGANUL, TR. 114. Bosîiocu fetilor, Trandafir nevestelor, Mătăcina bobilor. MÎNDRESCU, L. P. 210, cf. CHEST. VI 48/3, ALR I 1 943/96,103, 129, 131, 136, 259, 266, 285, 290, 296, 298, 302, 522, 536, 538, 760. 2. (Bot. ; prin Ban.) Mătasea-broaștei. ALR SN III h 832/2, 29. 3. (Regional) Ouă de broască ; (regional) mărgele (Brădișorul de Jos-Oravita). H XVIII 139. - Pl.: mătăcine. – Și: (regional) mătăciúne (pl. mătăciuni), măcicină (VICIU, GL., ALR I 1 943/285, 290, 295, 298, 303), mățăcínă (PANȚU, PL.), mătăcine, mătăgínă (DDRF), matecínă (BULET. GRĂD. BOT. V, 61), maticină (ib.), matocina (MARIAN, INS. 63), motocină (ȘEZ. XV, 88), mutăciúne (ib.), motăcină (CHEST. VI 48/35), mătroșínă (ALR I 1 943/266) s. f. – Din bg. матичина, scr. matočina.

MATECÍNĂ s. f. v. mătăcină.

MATICÍNĂ s. f. v. mătăcină.

MATOCÍNĂ s. f. v. mătăcină.

MĂCICÍNĂ s. f. v. mătăcină.

MĂTĂCINE s. f. v. mătăcină.

MĂTĂClUNE s. f. v. mătăcină.

MĂTĂGINĂ s. f. v. mătăcină.

MĂTROȘÍNĂ s. f. v. mătăcină.

MĂȚĂCÍNĂ s. f. v. mătăcină.