MIMICĂ s. f. Arta de a înfățișa, de a exprima prin gesturi, dar mai ales prin mișcarea mușchilor feței, sentimente și idei; p. ext. expresie a feței, mină². Richard, în timpul mimicei lui Danton, mai așteaptă încă, nehotărît. CAMIL PETRESCU, T. II 616. Jucau un feli de horă... cu o mimică foarte vioaie. CONTEMPORANUL, IV 140. Impresarii noștri se făcură profesori de declamație și de mimică. NEGRUZZI, S. I 343.

MIMICĂ s.f. Arta de a exprima prin gesturi (mai ales prin expresia feței) sentimente și idei; (p. ext.) expresie a feței. [< fr. mimique, it. mimica].

MIMICĂ f. 1) Artă de exprimare a gândurilor și a sentimentelor prin gesturi sau prin modificarea expresiei feței. 2) Ansamblu de gesturi și de modificări ale fizionomiei care însoțește sau înlocuiește limbajul verbal. 3) rar Ansamblu de trăsături specifice feței; expresie a feței; fizionomie; chip; figură. [G.-D. mimicii] /<fr. mimique

mimică f. arta de a imita prin gesturi.

mimic, ~ă [At: AR (1830), 375 V34 / Pl: ~ici, ~ice / E: fr mimique, lat mimicus] 1 a Care ține de exprimarea sentimentelor și a ideilor prin gesturi și prin expresia feței. 2-4 a Care se referă la mim (2-4). 5-7 a De mim (2-4). 8 sf Mișcări involuntare sau voite ale mușchilor feței, adesea însoțite de gesturi, care exprimă sentimente sau idei și care pot întovărăși limbajul oral. 9 sf Artă de a exprima gândirea pe scenă prin jocul fizionomiei și prin gesturi Vz pantomimă. 10-12 (Reg) Mim (2-4).

MIMIC, -Ă I. adj. referitor la mim, la mimică. II. s. f. expresie a feței. ◊ arta de a exprima sentimente și idei prin expresia feței și prin gesturi. (< fr. mimique, lat. mimicus)

*mímic, -ă adj. (lat. mimicus, vgr. mimikós). Relativ la mimĭ (mime): scenă mimică. Care imitează pin gesturĭ o mișcare, o vorbă a cuĭva: limbaj mimic. S. m. Autor de mimĭ (mime). S. f., pl. e și ĭ. Arta de a imita pin gesturĭ.

mimică s. f., g.-d. art. mimicii

mimică s. f., g.-d. art. mimicii

mimică s. f., g.-d. art. mimicii

mimică, gen. mimicii