MAXIM¹, maximuri, s. n. Maximum. – Din maximum (după maxim²).

maxim¹ [At: D. ZAMFIRESCU, V. Ț. 19/ Pl: ~uri / E: maximum prin apropiere de maxim²] 1-5 sn Maximum (1-5). 6 av Maximum (6).

MAXIM¹, maximuri, s. n. (Rar) Maximum. – Din maximum (după maxim²).

MAXIM¹, maxime, s. n. Valoarea cea mai mare pe care o poate lua o mărime variabilă; maximum.

MAXIM s.n. Maximum. // s.f. (Mat.) Valoarea cea mai mare într-un interval a unei variabile sau a unei funcții. ♦ (Met.) Centru de înaltă presiune atmosferică. [< lat., fr. maximum].

MAXIM¹ s. n. 1. maximum. 2. (mat.) valoare a unei funcții într-un punct, mai mare decât valoarea acesteia în punctele vecine. (< fr., lat. maximum)

maxim n. 1. cel mai înalt grad ce-l poate atinge un lucru: maximul de intensitate; 2. cantitatea, suma cea mai mare posibilă: a aplica maximul pedepsei; 3. taxă peste care e oprit a vinde o marfă: maximul zecimilor județene, legea maximului.

*máxim, -ă adj. (lat. máximus, din *mágtimus, superlativu d. magnus, mare, major, maĭ mare. V. major). Cel maĭ mare, maĭ înalt (în opoz. cu minim): forța, ĭuțeala maximă. S. f., pl. e (d. lat. máxima, fem. d. máximus, întrebuințat ca subst. în evu mediŭ subînțelegînd sententia). Precept, sentență, aforizm, cugetare, zicătoare, adevăr exprimat pe scurt saŭ regulă de purtare a cuĭva (deviză): maximele luĭ La Rochefoucauld îs codu egoizmuluĭ. S. n., pl. e. Cel maĭ înalt grad, cea maĭ mare intensitate, extensiune saŭ cantitate considerată ca limită: maximu ĭuțeliĭ, furiiĭ, pedepseĭ, prețuluĭ. Legea maximuluĭ, legea care fixează taxa maximă care se poate încasa. – Ca adv. se întrebuințează latinu maximum, [n. d. máximus], cel mult: o temperatură de máximum 8 grade deasupra luĭ zero, o pedeapsă de maximum zece anĭ. Se zice și ca s. n. fără pl. un máximum de pedeapsă. – Și maximal (germ. maximal-).

!maxim² s. n., pl. maxime (~ de temperatură) / maximuri (~ de pedeapsă)

maxim² s. n., pl. maximuri

maxim s. n., pl. maximuri

maxim (subst.)

maxim.

MAXIM s. v. maximum.

MAXIM s. maximum. (~ unei valori.)

Maxim ≠ minim, minimum

a-și lua maxim expr. (adol.) a se supăra, a se enerva.

MAXIM¹ s.n. (Rar) 1. Maximum (2). Apoi urmă a face pași mari prin casă și a trage adine din țigară, ca și cum maximul acesta de fum ar fi putut reduce firea sa la minimum de supărare. ZAMFIRESCU, V. Ț. 19. 2. Maximum (1). Maximul asimilației și... al intensității vitale. PARHON, B. 109. Pl.: maximuri. – De la maximum, prin apropiere de maxim².