marda sf [At: (a. 1778) IORGA, S. D. XII, 95 / V: (rar) ~dauă / Pl: ~le / E: tc marda] 1 (Îrg) Obiect care se dă în plus la o vânzare. 2 Lucru lipsit de valoare. 3 Marfa degradată sau învechită, care se vinde sub preț Si: sold. 4 (Îrg) Parte de mică valoare sau nefolositoare rămasă în urma prelucrării, a fabricării etc. unui produs Si: deșeu. 5 (Reg; gmț) Fete multe și mici venite la horă.

MARDA, mardale, s. f. (Regional) Rămășiță dintr-o marfă proastă, învechită, care nu se mai poate vinde; lucru de aruncat, vechitură. Cu asemenea marda.. îndrăznim să ne mai lăudăm? M. I. CARAGIALE, C. 23. Bănuiam că între atîtea mardale de tipar... se găsește poate ceva interesant. CARAGIALE, O. III 197.

mardà f. lucru netrebnic, lepădătură. [Turc. MARDA, ce se cere peste preț].

mardá f. (turc. marda, ceĭa ce se cere peste valoarea unuĭ lucru; ngr. mardás, fraudă). Fam. Lucru prost, lepădătură. V. furda.

mardauă sf vz marda

marda (reg.) s. f., art. mardaua, g.-d. art. mardalei; pl. mardale

marda (reg.) s. f., art. mardaua, g.-d. art. mardalei; pl. mardale, art. mardalele

marda s. f., art. mardaua, g.-d. art. mardalei, pl. mardale

MARDA s. v. deșeu, rest, sold.

marda s. v. DEȘEU. REST. SOLD.

marda (mardale), s. f. – Rămășită, rebut, lucru fără valoare. Tc. marda „suprapreț” (Șeineanu, II, 249), cf. var. ngr. μαρδᾶς, alb. marda. Tiktin se îndoiește de etimonul propus de Șeineanu, considerînd evoluția semantică dificilă; aceasta se explică în lumina ngr., care înseamnă „înșelăciune” sau „preț exagerat pentru un lucru fără valoare”. – Der. mardalîc, s. n. (înv., sold, rest).

MARDÁ s. f. 1. (Învechit și regional) Obiect care se dă în plus la o vînzare (CIHAC, II, 593, DDRF, BARCIANU, ȘĂINEANU, D. U.) ; lucru lipsit de valoare, bun de aruncat (DDRF, BARCIANU, ALEXI, W., TDRG) ; marfă degradată sau învechită, care se vinde sub preț, sold (COSTINESCU). Nu-mi trebuie să-mi bag banii miei în mardale (a. 1778). IORGA, S. D. XII, 95, cf. 98. Am cumpărat. . . un vraf de cărți vechi. . . Bănuiam că între atîtea mardale de tipar, avariate de cîte și mai cîte împrejurări, tot se găsește poate ceva interesant. CARAGIALE, O. IV, 139, cf. 143. ◊ (Atribuind calitatea ca un adjectiv) Mărfurile care erau mai marda, adică mai ieșite din modă (a. 1875). ap. ȘIO II_I 249. ◊ (Figurat sau în contexte figurate) Acesta este mardaua neamului omenesc. COSTINESCU. Cine ar fi crezut că în atîta scurt timp avutul curat al bătrînului va fi înecat iarăși de atîta marda. CARAGIALE, O. III, 322. Cu asemenea marda opăcită și pocăltitâ îndrăznim să ne mai lăudăm? M. I. CARAGIALE, C. 23. Mardaua făpturii omenești. CAMIL PETRESCU, T. II, 268. 2. (Învechit și regional) Parte de mică valoare sau nefolositoare rămasă în urma prelucrării, a fabricării etc. unui produs; deșeu. Din mardaua seului să aibă voie a lucra săpun (a. 1793). ap.TDRG, cf. RĂDULESCU-CODIN, COMAN, GL., ALR I 1719/798. 3. (Regional, glumeț, cu sens colectiv) Fete multe și mici venite la horă (Mățău-Cîmpulung).Cf. COMAN, GL. - Pl.: mardale. - Și: (rar) mardáuă s. f. BARCIANU. – Din tc. marda. – Mardauă: sg. refăcut după pl.

MARDÁUĂ s. f. v. marda.