12 definiții pentru marcă (timbru)


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

marcă1 sf [At: BARIȚIU, P. A. II, 643 / Pl: mărci, (înv) ~rce / E: ger Marke] (Șîs ~ poștală) Mic imprimat emis de stat și care, aplicat sau tipărit pe scrisori, servește drept plată a transportului poștal Vz timbru.

MÁRCĂ4, mărci, s. f. (Adesea determinat prin „poștală”) Mic imprimat emis de stat și care, aplicat sau tipărit pe scrisori, pe unele colete etc., servește drept plată anticipată a transportului poștal. – Din germ. Marke.

MÁRCĂ4, mărci, s. f. (Adesea determinat prin „poștală”) Mic imprimat emis de stat și care, aplicat sau tipărit pe scrisori, pe unele colete etc., servește drept plată anticipată a transportului poștal. – Din germ. Marke.

MÁRCĂ1, mărci, s. f. 1. Semn distinctiv (inscripție, cifră, desen) aplicat pe un obiect, pe un arbore, pe un animal, pe un produs industrial sau pe ambalajul lui, pentru a-i indica felul sau proveniența, pentru a-l deosebi de altele, pentru a constitui un punct de orientare etc. Muncitorii și tehnicienii din întreprinderile producătoare de bunuri de larg consum trebuie să muncească în așa fel, încît marca fabricii lor să se bucure de prestigiu în rîndurile consumatorilor, să constituie o garanție a produselor de calitate. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2862. ◊ Fig. Opera poetică a lui Mihail Eminescu a îmbogățit patrimoniul limbii naționale cu expresii, cuvinte, construcții care poartă marca geniului său. ROSETTI, S. E. 58. Pentru noi, zicerile vechi și locale dintr-un cîntic vor fi, în lipsa altor probe mai explicite, marca prin care vom determina, precît se va putea, la ce epocă și pe ce tărîm au născut deosebitele inspirațiuni poetice ale poporului romîn. ODOBESCU, S. I 218. ♦ Tip, model, produs al unei anumite fabrici. Închipuia capitala ca un fabulos garaj, de unde nu lipsește nici o marcă de automobil. C. PETRESCU, C. V. 13. ♦ Fig. (Rar) Particularitate, însușire caracteristică. 2. (Învechit) Semn distinctiv al unei țări; stemă. Marca Moldovei era un zimbru. ◊ Semn distinctiv al unei familii nobile; blazon, emblemă. Fiindcă băietul este curățăl, a să-l îmbrace c-o livrea – pe bumbii căreia a să fie marca stăpînului. NEGRUZZI, S. I 298. ◊ Loc. adj. De marcă = de seamă, distins, marcant. Cetățenii de marcă încep să facă prinsori. CARAGIALE, la CADE. 3. (Adesea determinat prin «poștală») Mică bucățică de hîrtie pătrată sau dreptunghiulară, pe care este imprimată o efigie și care se aplică pe scrisori, drept plată a transportului poștal. V. timbru. 4. Fisă de metal cu număr de ordine, pe care lucrătorii o lasă în schimbul uneltelor primite sau cu care își dovedesc prezența la lucru în unele fabrici. Îmi dă o marcă. Are un număr pe ea: 1250. Mă dă în primire unuia de la poartă și-i zice să mă ducă la secția XVIII lăcătușerie. V. ROM. decembrie 1953, 169. 5. (Adesea determinat prin «de siguranță») Bucată de șină vopsită în alb așezată transversal între două linii de cale ferată care se întretaie; ea indică vehiculelor pînă unde pot înainta fără pericol de ciocnire cu vehiculele care circulă pe cealaltă linie.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

márcă s. f., g.-d. art. mắrcii; pl. mărci


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

MÁRCĂ s. timbru, (Ban.) ștamp, (Ban., Transilv., prin Maram. și Bucov.) ștempel. (~ poștală.)

MÁRCĂ1 s. f. timbru poștal. (< germ. Marke)

MÁRCĂ2 mărci f. (cu sau fără determinativul poștală) Timbru emis de stat, care se aplică pe corespondență, servind drept plată a transportului poștal. [G.-D. mărcii] /<germ. Marke

marcă f. 1. semn pus pe un obiect spre a-l recunoaște: marcă de hârtie, de fabrică; 2. emblemă, semn distinctiv, stemă: marca României [v. România Mare]; 3. timbru poștal; 4. armoarii, blazon: bani cu mărcile Banului Barbu Basarab OD.; 5. jeton sau fisă la joc; 6. monedă germană, odinioară în valoare de 1 fr. 25 centime.

márcă (semn distinctiv, unitate monetară, provincie de frontieră, timbru) s. f., g.-d. art. mărcii; pl. mărci

MARCĂ s. timbru, (Ban.) ștamp, (Ban., Transilv., prin Maram. și Bucov.) ștempel. (~ poștală.)


Dicționare enciclopedice

Definiții enciclopedice

MÁRCĂ1 (< germ.) s. f. Timbru emis de către organele centrale poștale ale unei țări, care, aplicat pe corespondență sau pe colete, face dovada plății anticipate a costului transportului. M. poștală a fost introdusă pentru prima oară în Marea Britanie (1840). Cele mai vechi m. poștale românești au fost emise în Moldova (1858). În urma unificării tarifelor poștale în Principatele Unite, au fost emise o serie de mărci poștale cu reprezentarea celor două steme: bourul pentru Moldova și vulturul pentru Țara Românească, cunoscute sub numele de „Emisiunea Principatelor Unite” (1862-1864). V. cap de bour.


Dicționare de argou

Se explică doar sensurile argotice ale cuvintelor.

a se lipi (de cineva) ca marca de scrisoare expr. a se ține după cineva cu insistență fără a se mai putea scăpa ușor de el; a nu lăsa în pace (pe cineva).

Intrare: marcă (timbru)
substantiv feminin (F74)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • marcă
  • marca
plural
  • mărci
  • mărcile
genitiv-dativ singular
  • mărci
  • mărcii
plural
  • mărci
  • mărcilor
vocativ singular
plural

marcă (timbru)

  • 1. (Adesea determinat prin „poștală”) Mic imprimat emis de stat și care, aplicat sau tipărit pe scrisori, pe unele colete etc., servește drept plată anticipată a transportului poștal.
    surse: DEX '09 DLRLC MDN '00 sinonime: timbru (marcă) ștamp ștempel

etimologie: