mantilă sf [At: STAMATI, D. / Pl: ~le / E: fr mantille, sp mantilla] 1 (Înv) Mantelă (1). 2 Șal de dantelă neagră, purtat mai ales de femeile spaniole.

MANTILĂ, mantile, s. f. 1. Pelerină scurtă, pînă la genunchi, pe care o purtau altădată femeile. Mantila ei din cuier, cînd intru în antret, mă înfioară. IBRĂILEANU, A. 167. 2. Broboadă, șal de dantelă. Înaltă, scheletică și solemnă, înfășurată în mantilă neagră de dantelă. C. PETRESCU, O. P. I 66.

MANTILĂ s.f. Un fel de manteluță mai lungă, purtată de femei. ♦ Eșarfă lungă de mătase sau de dantelă de origine spaniolă, purtată de femei. [< fr. mantille].

MANTILĂ s. f. 1. pelerină scurtă purtată în trecut de femei; mantelă. 2. eșarfă lungă de mătase sau de dantelă, de origine spaniolă, purtată de femei. (< fr. mantille, sp. mantilla)

MANTILĂ ~e f. 1) înv. Mantie scurtă (mai sus de genunchi), purtată în trecut de femei. 2) Șal de dantelă, purtat de femeile spaniole. /<fr. mantille, sp. mantilla

mantilă f. măntăluță elegantă de damă.

mantél n., pl. e, mantélă și mantílă f., pl. e (it. mantello, fr. mantille [d. sp. mantilla], din aceĭașĭ răd. cu manta). Măntăluță de damă.

mantilă (înv.) s. f., g.-d. art. mantilei; pl. mantile

mantilă (înv.) s. f., g.-d. art. mantilei; pl. mantile

mantilă s. f., g.-d. art. mantilei; pl. mantile

MANTILĂ s. v. mantelă.

mantilă s. v. MANTELĂ.

MANTÍLĂ s. f. 1. (Învechit) Mantelă (1). Cf. STAMATI, D., COSTINESCU, ALEXI, W. Mantila ei din cuier, cînd intru în antret, mă înfioară. IBRĂiLEANU, A. 167. Tînăra femeie. . . își lepădă mantila de drum și râmase într-o rochie simplă. SADOVEANU, O. XIV, 303. 2. Un fel de șal de dantelă (neagră), purtat mai ales de femeile spaniole. Se întrerupse să facă loc unei doamne. . . înfășurată în mantilă neagră de dantelă și de mărgele. C. PETRESCU, O. P. I, 66. - Pl.: mantile. – Din fr. mantiile. – Pentru sensul 2, cf. sp. m a n t i l l a.