13 definiții pentru mântuire


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

mântuire sf [At: COD. VOR. 92/28 / V: (îvr) măn~ / Pl: ~ri / E: mântui] 1 (Îvp) Scăpare. 2 (Spc) Dezrobire. 3 (Bis) Iertare de păcate Si: izbăvire, mântuință (2), mântuit1 (3), mântuitură. 4 (Bis; îs) Anul ~rii An în care s-a născut Iisus Hristos. 5 (Reg; gmț; îs) -a sufletului Băutură alcoolică. 6 a (înv; ccr) Jertfa oferită divinității pentru iertarea păcatelor Si: prinos. 7 (Îvr) Liniște și siguranță.

MÂNTUÍRE, mântuiri, s. f. Acțiunea de a (se) mântui și rezultatul ei; mântuință. [Pr.: -tu-i-] – V. mântui.

MÂNTUÍRE, mântuiri, s. f. Acțiunea de a (se) mântui și rezultatul ei; mântuință. [Pr.: -tu-i-] – V. mântui.

mântuire f. 1. scăpare; 2. răscumpărarea păcatelor; Armata mântuirii, sectă protestantă fondată în 1865, reformată în 1878 de pastorul Booth, spre a reînsufleți interesul pentru destinele religioase ale omului; 3. isprăvire.

MÎNTUÍRE, mîntuiri, s. f. Acțiunea de a mîntui și rezultatul ei; salvare, scăpare, izbăvire; dezrobire, eliberare. Nu te mai gîndi la nici o mîntuire, căci nu mai e nici una. GALACTION, O. I 72. Mîntuirea mea stătea în traista umflată de la șoldul călugărului. HOGAȘ, M. N. Mă uitam pe furiș la ușa mîntuirii și tot scăpăram din picioare. CREANGĂ, A. 5. ♦ (În concepția religioasă) Iertare de păcate, izbăvire.

mîntuíre f. Acțiunea de a mîntui. Mîntuirea păcatelor, ĭertarea (expierea) păcatelor.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

mântuíre s. f., g.-d. art. mântuírii; pl. mântuíri

mântuíre s. f., g.-d. art. mântuírii; pl. mântuíri


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

MÂNTUÍRE s. (BIS.) izbăvire, salvare, (livr.) redempțiune, (înv.) mântuință, mântuitură, spăseală, spăsenie, spăsire. (~ unui păcătos.)

MÂNTUÍRE s. v. dezrobire, eliberare, emancipare, emancipație, isprăvire, isprăvit, încheiere, liberare, salvare, scăpare, scoatere, sfârșire, sfârșit, terminare, terminat.

MÎNTUIRE s. (BIS.) izbăvire, salvare, (livr.) redempțiune, (înv.) mîntuință, mîntuitură, spăseală, spăsenie, spăsire. (~ unui păcătos.)

mîntuire s. v. DEZROBIRE. ELIBERARE. EMANCIPARE. EMANCIPAȚIE. ISPRĂVIRE. ISPRĂVIT. ÎNCHEIERE. LIBERARE. SALVARE. SCĂPARE. SCOATERE. SFÎRȘIRE. SFÎRȘIT. TERMINARE. TERMINAT.


Dicționare enciclopedice

Definiții enciclopedice

mântuíre, mântuiri s. f. Actul prin care Dumnezeu, prin întruparea, răstignirea și învierea Fiului Său, Iisus Hristos, restabilește omul în starea de comuniune personală cu El, dându-i acestuia premisele unei vieți noi, veșnice; răscumpărare. ◊ Coiful mântuirii v. coif. – Din mântui.

Extra ecclesiam nulla salus” (lat. „În afară de biserică nu este mântuire”), expresie întâlnită în scrierile lui Origen și mai ales ale lui Ciprian de Cartagina, care concentrează doctrina tradițională despre raportul dintre Bis. și sfintele taine, în special botezul, doctrină care se aplică azi mai ales cu privire la validitatea tainelor.

Intrare: mântuire
mântuire substantiv feminin
substantiv feminin (F107)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • mântuire
  • mântuirea
plural
  • mântuiri
  • mântuirile
genitiv-dativ singular
  • mântuiri
  • mântuirii
plural
  • mântuiri
  • mântuirilor
vocativ singular
plural