15 definiții pentru mânia


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

mânia v vz mânia

mânia [At: PSALT. HUR. 49v/21 / V: (îrg) măn~ / Pzi: mânii și (îrg) mâniu / E: mânie1] 1 vr A se lăsa cuprins de mânie1 (1). 2 vr A se supăra. 3 vt (Înv; c. i. cuvintele) A nesocoti.

MÂNIÁ, mấnii, vb. I. Refl. A se lăsa ori a fi cuprins de mânie (1), a se supăra foarte tare, a-și ieși din fire, a se înfuria. ◊ Tranz. Cele auzite l-au mâniat. [Pr.: -ni-a-] – Din mânie.

MÂNIÁ, mấnii, vb. I. Refl. A se lăsa ori a fi cuprins de mânie (1), a se supăra foarte tare, a-și ieși din fire, a se înfuria. ◊ Tranz. Cele auzite l-au mâniat. [Pr.: -ni-a-] – Din mânie.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

mâniá (a ~) (-ni-a) vb., ind. prez. 1 și 2 sg. mấnii, 3 mấnie (-ni-e), 1 pl. mâniém; conj. prez. 3 să mấnie; ger. mâniínd (-ni-ind)


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

A se mânia ≠ a se dezmânia

A MÂNIÁ mânii tranz. A face să se mânie. [Sil. -ni-a] /Din mânie

A SE MÂNIÁ mă mânii intranz. 1) A fi cuprins de mânie. 2) A-și manifesta nemulțumirea (față de cineva sau de ceva) printr-o atitudine ostilă; a se supăra. [Sil. -ni-a] /Din mânie

mâniá v. a (se) supăra foarte.

MÎNIÁ, mînii, vb. I. Refl. A se lăsa cuprins de mînie, a-și ieși din fire, a se înfuria, a se supăra. Se mînia foc cînd scripcarul Dadaci... îi aducea sara cîte doi-trei puișori. CAMILAR, N. I 31. De mă mai necăjești așa, bădie, să știi că mă mînii foc. HOGAȘ, M. N. 24. Ci numai nu te mînia, Ci stai cu binișorul. EMINESCU, O. I 174. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «pe») Boierul se mînie pe soția sa. ISPIRESCU, L. 69. Se mînie văcarul pre sat; satul nu știe nimic. NEGRUZZI, S. I 250. ◊ (Învechit, urmat de determinări introduse prin prep. «de») Se mînie foarte de înșelăciunea... împărătească. BĂLCESCU, O. II 270. – Prez. ind. și: mîniu (ALECSANDRI, T. I 205).

mânie f. iritațiune violentă asupra cuiva, furie subită și trecătoare. [Gr. bizantin MANÌA].

mî́niĭ, a v. tr. (d. mînie.Eŭ mîniĭ, tu mîniĭ). Umplu de mînie, supăr, înfuriĭ, irit: a mînia pe Dumnezeŭ. V. refl. Mă supăr, mă irit, mă umplu de cĭudă.

mînia (i-a) (ind. prez. 1 sg. mînii)

mâniá vb. (sil. -ni-a), ind. și conj. prez. 1 și 2 sg. mânii, 3 sg. și pl. mânie (sil. -ni-e), 1 pl. mâniém; ger. mâniínd (sil. -ni-ind)

MÎNIA vb. a (se) înfuria, (pop.) a (se) îndrăci, a (se) oțărî, (înv. și reg.) a (se) stîrni, (prin Transilv.) a (se) rînzoi, (înv.) a (se) scîrbi, a (se) urgisi, (fam.) a (se) burzului, a (se) zborși. (fig.) a (se) ardeia, a turba, (reg. fig.) a (se) scociorî. (S-a ~ cumplit pe ei.)

Intrare: mânia
verb (VT103)
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • mânia
  • mâniere
  • mâniat
  • mâniatu‑
  • mâniind
  • mâniindu‑
singular plural
  • mânie
  • mâniați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • mânii
(să)
  • mânii
  • mâniam
  • mâniai
  • mâniasem
a II-a (tu)
  • mânii
(să)
  • mânii
  • mâniai
  • mâniași
  • mâniaseși
a III-a (el, ea)
  • mânie
(să)
  • mânie
  • mânia
  • mânie
  • mâniase
plural I (noi)
  • mâniem
(să)
  • mâniem
  • mâniam
  • mâniarăm
  • mâniaserăm
  • mâniasem
a II-a (voi)
  • mâniați
(să)
  • mâniați
  • mâniați
  • mâniarăți
  • mâniaserăți
  • mâniaseți
a III-a (ei, ele)
  • mânie
(să)
  • mânie
  • mâniau
  • mânia
  • mâniaseră
* formă nerecomandată sau greșită – (arată)
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)