20 de definiții pentru mâner


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

mâner sn [At: (a. 1588) CUV. D. BĂTR. I, 206/20 / V: (reg) man~, mănuieri sf, ~nare sf ~năr, ~er, min~, moineri, mun~, (înv) mânâr / Pl: ~e, (reg) ~uri / E: mână1 + -er] 1 Parte de lemn, de metal etc. a unui obiect, care are o formă potrivită pentru a putea fi apucată cu mâna Si: (îvr) mănunchi (11), (reg) mânei (1), mânei, mânie, mânior Vz coadă, clanță, plăsea. 2 (Ast; pop) Stea din constelația „coasei” Si: corn.

MÂNÉR, mânere, s. n. Parte a unui obiect care permite apucarea (și manevrarea) acestuia cu mâna. – Mână + suf. -ar.

MÂNÉR, mânere, s. n. Parte a unui obiect care permite apucarea (și manevrarea) acestuia cu mâna. – Mână + suf. -ar.

MÂNÉR ~e n. Parte a unui obiect (ușă, vas, instrument, unealtă etc.) de care se apucă sau se ține cu mâna. /mână + suf. ~ar

mâner n. partea unui vas sau instrument de care apucăm cu mâna. [Macedo-rom. mânar = lat. MANUARIUM].

MÎNÉR, mînere, s. n. Parte a unui obiect, în special a unei unelte sau a unui instrument, cu o formă potrivită de care se apucă pentru a putea mînui obiectul. Arme bogate Cu mînere late. TEODORESCU, P. P. 449.

mînér n., pl. e (d. mînă cu suf. -er saŭ lat. manuarius, de mînă). Partea de care apucĭ cu mîna la o sabie, la un vătrar ș. a. V. manivelă.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

mânér s. n., pl. mânére

mânér s. n., pl. mânére


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

MÂNÉR s. 1. v. toartă. 2. (pop.) mănușă. (~ al unei unelte.) 3. v. coadă. 4. v. plăsea. 5. v. braț.

MÎNER s. 1. coadă, toartă. (~ al unui vas.) 2. (pop.) mănușă. (~ al unei unelte.) 3. coadă, (înv. și reg.) mănunchi, (Transilv.) dîrjală, (Transilv. și Ban.) mînei, (prin Ban. și sudul Transilv.) mînel. (~ de seceră, de sapă.) 4. plăsea, (înv. și reg.) mănunchi, plasă. (~ de cuțit, pumnal, briceag.) 5. (TEHN.) braț, crac, margine, mînă, pervaz, spetează, (reg.) condac, cotoi. (~ la ferăstrău.)


Dicționare etimologice

Se explică etimologiile cuvintelor sau familiilor de cuvinte.

mîner (mânére), s. n. – Toartă. – Mr. mîneare, megl. mănar. De la mână, cu suf. -er, sau, mai puțin probabil din lat. manuarius (REW 5332).


Dicționare specializate

Aceste definiții explică de obicei numai înțelesuri specializate ale cuvintelor.

MÂNER DECLANȘATOR parte componentă a dispozitivului de declanșare a deschiderii parașutei.


Dicționare de argou

Se explică doar sensurile argotice ale cuvintelor.

ține-mă de mânerul burții expr. (adol.) lăsă-mă-n pace!

Intrare: mâner
substantiv neutru (N1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • mâner
  • mânerul
  • mâneru‑
plural
  • mânere
  • mânerele
genitiv-dativ singular
  • mâner
  • mânerului
plural
  • mânere
  • mânerelor
vocativ singular
plural
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)

mâner

  • 1. Parte a unui obiect care permite apucarea (și manevrarea) acestuia cu mâna.
    surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC NODEX un exemplu
    exemple
    • Arme bogate Cu mînere late. TEODORESCU, P. P. 449.
      surse: DLRLC

etimologie:

  • Mână + sufix -ar.
    surse: DEX '09 DEX '98 NODEX