LĂIEȚ, -IAȚĂ, lăieți, -e, s. m. și f., adj. (Țigan nomad) care face parte dintr-o laie; p. ext. (om) cu înfățișare neîngrijită, cu părul lung și nepieptănat. – Laie + suf. -eț.

lăieț, ~iață [At: (a. 1753) IORGA, S. D. V, 326 / V: (reg) ~iete / P: lă-ieț / Pl: ~i, ~e / E: laie + -eț] 1-2 smf, a Lăieș (1-2). 3-4 smf, a (Pex) (Persoană) care are un aspect neîngrijit, o ținută dezordonată sau murdară. 5 sn (Reg; lsg; csc) Fire de cânepă nedezvoltată, rămase după recoltat Si: (pop) poghircă.

LĂIEȚ 👉 LĂIAȘ.

LĂIEȚ, -IAȚĂ, lăieți, -e, s. m. și f., adj. (Țigan sau țigancă) care face parte dintr-o laie; p. ext. (om) cu înfățișare neîngrijită, cu părul lung și nepieptănat. – Laie + suf. -eț.

LĂIEȚ, -IAȚĂ, lăieți, -e, s. m. și f. Țigan (sau țigancă) care face parte dintr-o laie; p. ext. om cu înfățișare neîngrijită, cu părul lung și nepieptănat. Care e rostul să bați glodul în urma lăieților? CAMILAR, N. II 254. Lăiețele noastre de paparude. ODOBESCU, S. III 228. – Pronunțat: lă-ieț.

LĂIEȚ ~i m. înv. 1) Bărbat care face parte dintr-o laie de țigani nomazi. 2) fig. Persoană cu o înfățișare neîngrijită. /laie + suf. ~eț

LĂIAȘ, LĂIEȘ, LĂIEȚ sm. Țigan de laie, nomad (🖼 2788): ne scot oamenii din sat afară, ca pe niște lăieși (CRG.).

lăĭáș și lăĭéț (vest) și lăĭéș (est) s. (d. laĭe). Cp. cu băĭăș, megiaș, plăĭaș). Țigan de laĭe (nomad). V. Țigan.

lăieț adj. m., s. m., pl. lăieți; adj. f., s. f. lăiață, pl. lăiețe

lăieț adj. m., s. m., pl. lăieți; adj. f., s. f. lăiață, pl. lăiețe

lăieț s. m., adj. m., pl. lăieți; f. sg. lăiață, g.-d. art. lăieței, pl. lăiețe

lăieț, lăiață.

lăieț, -iață adj., s.m. lăieș.