LATIN, -Ă, latini, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. (La pl.) Populație indo-europeană stabilită la sfârșitul milen. 2. î. H. În provincia Latium din Italia Centrală; (și la sg.) persoană care făcea parte din această populație. 2. Adj. Care aparține Latiumului sau latinilor (1), privitor la Latium ori la latini; p. ext. care se referă la limba și la literatura romanilor sau care aparține acestora; latinesc. ◊ Limba latină (și substantivat, f.) = limba indo-europeană vorbită de romani. – Din lat. latinus, fr. latin.

latin, ~ă [At: URECHE, L., 61 / A și: (îvp) latin / V: (îvp) lăt~, let~ / Pl: ~i, ~e / E: lat latinus, -a, -um, fr latin, it latino] 1-2 smf a (Îrg) Catolic. 3-4 smf, a (Îrg) Greco-catolic. 5-6 smf, a Păgân. 7 smf (Pex; îvp; îf lătin) Străin. 8-9 smf, a (Pex; prt) (Om) perfid. 10-11 smf, a (Pex; prt) (Om) lacom. 12 smf (Reg) Om mare și greoi. 13 smf (Liv) Cruciat. 14-15 smf, a (Persoană) care făcea parte din populația de bază a provinciei antice Latium. 16-17 smf, a (Pex) (Persoană) care făcea parte din populația de bază a oricărei provincii italice din Imperiul Roman. 18-19 smf, a (Persoană) originar(ă) din provincia antică Latium. 20-21 smf, a (Persoană) originar(ă) din oricare provincie italică din Imperiul Roman. 22 smp Populație a provinciei antice Latium. 23 smp (Pex) Populație a întregului teritoriu italic din Imperiul Roman. 24-25 a Care aparține latinilor (22-23). 26-27 a Referitor la latini (22-23). 28-29 a Caracteristic latinilor (22-23). 30 a (Mrn; îs) Velă (sau pânză) ~ă Velă de formă triunghiulară. 31 a (Înv; îs) Cifră ~ă Cifră romană. 32 sf Limbă vorbită de latini (23) Si: (înv) latinie (1). 33 sf (Pex) Obiect de învățământ în cadrul căruia se predă latina (32) Si: (înv) latinie (2). 34 a (Spc) Care aparține limbii latine (32). 35 a (Spc) Care este scris în limba latină (32). 36 a (Spc) De limbă latină (32). 37 a (Îs) ~na clasică (sau literară) Latină (32) folosită în cuprinsul Imperiului Roman în scris, mai ales de către persoanele instruite. 38 a (Îs) ~na populară (sau, înv, poporană ori vulgară) Latina (32) folosită de populația neinstruită. 39 a (Îs) ~na târzie Latină (38) folosită în epoca imediat anterioară formării limbilor romanice. 40 a (Îs) ~na medievală Latină (32) folosită în țările Europei occidentale și centrale ca limbă a actelor publice și particulare. 41 sfp Litere ale alfabetului latin (34). 42 smf Persoană ce aparține uneia dintre populațiile romanice neolatine. 43 smf (Mpl) Romanitate. 44 a Romanic.

LATIN, -Ă, latini, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care făcea parte din populația de bază a vechiului ținut Latium din Italia sau era originară de acolo. 2. Adj. Care aparține latinilor (1) sau Latiumului, privitor la latini sau la Latium; p. ext. care se referă la limba și la literatura romanilor sau care aparține acestora; latinesc. ◊ Limba latină (și substantivat, f.) = limba indo-europeană vorbită de romani. – Din lat. latinus, fr. latin.

LATIN², -Ă, latini,-e, s. m. și f. Persoană care făcea parte din populația de bază a vechiului ținut Latium din Italia.

LATIN, -Ă I. adj., s. m. f. (locuitor) din Latium /Italia/, care aparținea Romei antice. ◊ roman. ◊ (s. f.) limbă italică vorbită de romani. II. adj. arhitectură ~ă = stil roman degenerat, având ca tip bazilica romană. ◊ (mar.) velă ~ă = pânză triunghiulară învergată pe o antenă. (< lat. latinus, fr. latin)

LATIN² ~ă (~i, ~e) m. și f. Persoană care făcea parte din populația de bază a provinciei Latium din Italia centrală sau era originară din această provincie. /<lat. latinus, fr. latin

*latin, -ă s. (lat. Latinus). Locuitor al Lațiuluĭ saŭ originar de acolo. Catolic (V. letin). Neolatin, om a căruĭ limbă se derivă din latină: Româniĭ îs Latinĭ. Adj. Care ține de Lațiŭ saŭ de locuitoriĭ luĭ: Roma a subjugat toate populațiunile latine. Care ține de limba vechilor Romanĭ: gramatica latină. Națiunĭ latine (saŭ romanice), a căror limbă se derivă din latină (Româniĭ, Retoromaniĭ, Italieniĭ, Provențaliĭ, Francejiĭ, Catalaniĭ, Spanioliĭ și Portughejiĭ). Cartieru latin, acela în care e universitatea saŭ cele maĭ multe facultățĭ, maĭ ales vorbind de Paris. Biserica latină, ritu latin, biserica catolică, ritu catolic. Pînză latină (la bărcĭ), în treĭ colțurĭ și atîrnată de antenă. S. f. Limba latină: latina e limba științifică pin excelență. Latină culinară, latină amestecată cu cuvinte noĭ cu terminațiunĭ latine.

Cetatea Latinilor f. V. Orevița.

latin adj. m., s. m., pl. latini; adj. f., s. f. latină, pl. latine

latin adj. m., s. m., pl. latini; adj. f., s. f. latină, pl. latine

latin s. m., adj. m., pl. latini; f. sg. latină, g.-d. art. latinei, pl. latine

LATIN s., adj. 1. s., adj. roman. (Populație ~.) 2. adj. latinesc. (Limba ~.)

LATIN adj., s. v. catolic, romano-catolic.

LATIN s., adj. 1. s., adj. roman. (Populație ~.) 2. adj. latinesc. (Limba ~.)

latin adj., s. v. CATOLIC. ROMANO-CATOLIC.

latin (latină), adj. – Locuitor din Latium. Lat. latinus (sec. XVII). Este dublet al lui letin, s. m. (străin; eretic), din mag. latin, sb. latin și al lui latină, s. f. (străinătate; lume străină), cf. REW 4927. – Der. latinesc (var. înv. lătinesc, letinesc), adj. (latin); latinește, adv. (în latină); latinie (var. lătinie), s. f. (înv., latină), toate din sec. XVII; latinism, s. n.; latinist, s. m.; latinitate, s. f.; latiniza, vb. (a romaniza, a face latin), toate din sec. XIX.

latin, -ă, latini, -e, adj., s.f. – (arh.) 1. Străin; străinătate; lume străină. 2. Om rău și perfid. ♦ Papahagi (1925) consemnează expr. latină rea (în Ieud, Maramureș, la începutul sec. XX). – Var. a lui letin „străin; eretic, catolic” < magh. latin, srb. latin (DER) și dublet al^[1] lui latin „locuitor din Latium” (DER) < lat. latinus (sec. XVII), fr. latin (DEX, MDA). corectat(ă)

LATÍN, -Ă s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. (La m. pl.) Populație indo-europeană care s-a stabilit la sfârșitul milen. 2 î. Hr. în provincia Latium (azi reg. Lazio) din Italia centrală. ♦ Persoană care face parte din această populație. 2. Adj. Care se referă la Latium, care provine din această provincie; p. ext. care se referă la limba și literatura romanilor; de origine romană. ◊ Limba l. (și substantivat, f.) = limbă indo-europeană din grupul italic. Vorbită de latini s-a extins în paralel cu expansiunea politică a Romei, în special ca limbă a administrației și culturii, în toată Italia și pe întreg teritoriul imperial, reușind să înlăture celelalte limbi din Italia (etrusca, osca) și din alte regiuni (ilira, celtica, retica), cu excepția limbii grecești. A fost limba oficială a Imp. Roman, vorbită din Bretania și Portugalia până la G. Persic. În Evul Mediu a reprezentat mijlocul principal de comunicare, ca limbă a științei, filozofiei și teologiei. Adoptată de Biserica catolică ca limbă liturgică – după traducerea Vulgatei a devenit a doua limbă internațională după greacă, fiind folosită în unele universități europene până în sec. 19. L. nu a avut dialecte, dar deosebirile regionale s-au accentuat continuu. Alături de l. literară (cristalizată în sec. 2-3), a existat și o variantă populară, vorbită (l. vulgară, populară), din care s-au dezvoltat limbile romanice. ◊ Alfabetul l. = alfabet creat în sec. 7 î. Hr. pe baza celui etrusc. Are 23 de litere. Este folosit astăzi în scrierea mai multor limbi (ex. limbile romanice, germanice, fino-ugrice etc.).

latin -ă, latini, -e adj. (Și subst.) 1. Din vechiul Latium; p. ext. (după răspândirea limbii din Latium în tot Imperiul roman) roman. 2. Catolic. – Din lat. latinus.

LATINU subst., considerat ca etnic, cf. frînc. 1. – s.; Latini moșie (R Gr). 2. Latinislav t., n. Împrumutat; cf. blg. latina „narcis alb”, care sub influența etn. blg. latinko „catolic” a produs In bulgară antroponime: Latinka, Lata etc. (Weig).