22 de definiții pentru lăută alăută laută


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

u sf [At: VARLAAM, C. 355 / V: (reg) laptă[1], lau~ (îrg) a~ / Pl: ~te, (îrg) ~uți / E: tc lâuta, ngr λαοῦτα] 1 Instrument muzical cu coarde asemănător cu cobza. 2 (Pgn) Orice instrument muzical cu coarde Si: cobză, harpă, (reg) vioară, violă. 3 Cântec interpretat la lăută (2). 4 (Rar) Lăutar (1). 5 (Ban; îs) ~ mare Contrabas. corectată

  1. În original fără accent — LauraGellner

LĂÚTĂ, lăute, s. f. Instrument muzical cu coarde asemănător cu cobza; p. gener. instrument muzical cu coarde. [Var.: alăútă s. f.] – Din tc. lâuta, ngr. laúto.

LĂÚTĂ, lăute, s. f. Instrument muzical cu coarde asemănător cu cobza; p. gener. instrument muzical cu coarde. [Var.: alăútă s. f.] – Din tc. lâuta, ngr. laúto.

LĂÚTĂ, lăute, s. f. Instrument muzical cu coarde, cu cutia de rezonanță bombată și cu gîtul îndoit; p. ext. nume generic pentru instrumentele cu coarde. Hai, lăută, voinicește Înflorește-ți struna, Pentru chiotul ce crește Să-i mai zicem una! DEȘLIU, G. 18. Cîntecul recruților începu a se revărsa din lăută mai lămurit. SANDU-ALDEA, D. N. 195. – Pronunțat: lă-u-. – Variantă: alăútă (SADOVEANU, O. I 74, ISPIRESCU, L. 237, CARAGIALE, O. III 67) s. f.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

lăútă s. f., g.-d. art. lăútei; pl. lăúte


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

LĂÚTĂ s. v. scripcă, vioară, violină.


Dicționare etimologice

Se explică etimologiile cuvintelor sau familiilor de cuvinte.

lăútă (-te), s. f. – Instrument muzical. – Var. alăută. Tc. lauta, din arab. al ’ūd (T. Papahagi, GS, VII, 294), cf. ngr. λαοῦτο, bg. lauta, alb. lavut, it. liuto (calabr. lautu), fr. luth, sp. laud, port. alaude, germ. Laute. Der. lăutar, s. m. (muzicant țigan, violonist etc.; trîntor, bărzăun), cu var. alăutar, (a)lăutaș; lăutăreasă, s. f. (nevastă de muzicant; dans specific); lăutăresc, adj. (caracteristic lăutarilor); lăutărește, adv. (ca lăutarii; după ureche, fără să fi învățat muzică). Din rom. provin țig. labutaris „muzicant, violonist” și probabil bg. lautar (Capidan, Raporturile, 232).

LĂÚTĂ ~e f. 1) Instrument muzical cu coarde, cu gâtul încovoiat și cutia de rezonanță foarte bombată. 2) Orice instrument muzical cu coarde. /<turc. lâuta, ngr. lauta

lăută f. instrument muzical introdus în Europa de cruciați: lăuta a cedat locul cobzei. [În Tr. și làută = săs. LAUTE: pe lângă muzica turcească a Curții și a oștirii, era și o muzică nemțească compusă din lăutari, sași și țigani].

lăútă f., pl. e (probabil, nu d. ar. ûd, art. al-ûd, ci d. sas. germ. laute, mgerm. lûte, de unde vine și it. liúto, leúto și liúdo, pv. laüt, vfr. leut, nfr. luth, sp. laud, pg. alaúde, ngr. turc. bg. laúta, ngr. și laúto: pol. lutnia, rut. rus. lĭútnĕa; rut. și lavúta [d. rom.]. Papahagi, VR. 1912, 4, 88). Vechĭ. Un fel de vioară cu doŭă saŭ treĭ coarde (Stam. 187) pe care, în loc de arcuș, le atingea o rotiță pe care o învîrteaĭ cu mîna dreaptă, ĭar cu stînga călcaĭ pe coarde (fr. vielle). Maĭ pe urmă, vioară obișnuită. Pe lîngă muzica turcească a domnuluĭ, era și una germană compusă din Sașĭ și Țiganĭ. Maĭ vechĭ și alăută, ca lămîĭe-alămîĭe. În Ban. Trans. láută. V. cobză, teorbă și doĭnă.

alăútă sf vz lăută

ALĂÚTĂ s. f. v. lăută.

ALĂÚTĂ s. f. v. lăută.

ALĂÚTĂ s. f. v. lăută.

alăută f. V. lăută: fluere, chitări, alăute, buciume. ISP.

alăutár, -áș, alăútă, V. lăut-.

lăútă s. f., pl. lăúte

u s. v. SCRIPCĂ. VIOARĂ. VIOLINĂ.

laută (< arab. al ’ud*; echiv. gr. χελύς [chelys], „broască țestoasă”, echiv. lat. testudo, haemisphaerium; it. liuto; fr. luth; sp. laud; germ. Laute; engl. lute; rus. лютня [liútnia]) 1. Instrument cordofon cu coarde ciupite, de origine perso-arabă, având epoca de înflorire în Europa sec. 16-17. L. are formă de migdală, puțin turtită, cu spatele bombat, cu gâtul fără bare, având pe față un orificiu de vibrație. Jgheabul capului este înclinat spre spate. Acordajul (1) instr. s-a modificat în funcție de loc și timp. În sec. 16 existau două moduri de acordaja celor 5 perechi de coarde: Sol do fa la re1 și sol1 (ultima fiind simplă) și La re sol si mi1 și la1. Ca dimensiune l. a fost construită în nenumărate variante: pentru registru (1) acut, de alto, tenor și bas. Începând cu sec. 17 la instr. mai voluminoase s-au adăugat și coarde burdon (II, 2). În locul notației (III) mensurale se utiliza tabulatura*. Instr. solistic și de acomp., unul dintre cele mai răspândite pe durata mai multor sec., l. are o literatură bogată și a făcut faima unor mari interpreți. Înrudite cu l. sunt: dutar și setar din Persia, cu 2-4 coarde așezate pe un gât lung; koto*, instr. japonez cu 13 coarde; instr. pop. chinez pipa (v. pi pá) cu 4 (sau 5) și ch’in (v. gu qin) cu 7 coarde, ultimul fiind acordat pentatonic (do re fa sol la do1 re1); domra*, străvechiul instr. rusesc (construit în 6 mărimi), cu 3 coarde acordate în cvarte* și acționat cu ajutorul unui plectru*. L-chitară este un instr. cordofon cu coarde ciupite, din sec. 18, de forma chitarei*, cu spatele bombat al l., având 6 coarde întinse peste o tastieră* împărțită în intervale de semitonuri prin 12 bare metalice. Cele trei orificii de vibrație erau acoperite cu rozete. 2. Denumirea populară a viorii* în Banat și în unele dintre zonele învecinate. Lăută, termen greșit, de origine lit.


Dicționare enciclopedice

Definiții enciclopedice

ALĂUTA ROMÂNEASCĂ, supliment literar al revistei „Albina românească”. Apărut la Iași, cu intermitențe, între 1837 și 1838, sub conducerea lui Gh. Asachi, și, ulterior, a lui M. Kogălniceanu.

LÁUTĂ (< germ.) s. f. Instrument vechi cu corzi ciupite, având cutia de rezonanță foarte bombată, gâtul lung, încovoiat; strămoș al mandolinei și chitarei. Utilizat inițial doar cu acompaniament pentru voce, apoi și solistic. De proveniență arabă (al ûd), foarte răspândit în Europa în sec. 16-18. Repertoriul instrumentului a fost preluat de chitară.

Intrare: lăută
substantiv feminin (F1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • u
  • uta
plural
  • ute
  • utele
genitiv-dativ singular
  • ute
  • utei
plural
  • ute
  • utelor
vocativ singular
plural
substantiv feminin (F1)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • alău
  • alăuta
plural
  • alăute
  • alăutele
genitiv-dativ singular
  • alăute
  • alăutei
plural
  • alăute
  • alăutelor
vocativ singular
plural
laută
Nu există informații despre paradigma acestui cuvânt.

lăută alăută laută

  • 1. Instrument muzical cu coarde asemănător cu cobza.
    surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC 2 exemple
    exemple
    • Hai, lăută, voinicește Înflorește-ți struna, Pentru chiotul ce crește Să-i mai zicem una! DEȘLIU, G. 18.
      surse: DLRLC
    • Cîntecul recruților începu a se revărsa din lăută mai lămurit. SANDU-ALDEA, D. N. 195.
      surse: DLRLC

etimologie: