INTERCONDIȚIONARE, intercondiționări, s. f. Interdependență. [Pr.: -ți-o-] – Inter¹- + condiționare.

intercondiționare sf [At: DN³ / P: ~ți-o~ / Pl: ~nări / E: intercondiționa] 1 Stabilire a unui raport de interdependență. 2 (Ccr) Interdependență (1).

INTERCONDIȚIONARE, intercondiționări, s. f. Legătură și condiționare reciprocă între lucruri, fenomene, procese etc.; interdependență. [Pr.: -ți-o-] – Inter¹- + condiționare.

INTERCONDIȚIONARE s.f. Interdependență. [Pron. -ți-o-. / < inter- + condiționare].

intercondiționare s. f. Stabilirea unor raporturi complexe de interdependență ◊ „Analiza intercondiționării factorilor naturali, economici, demografici, sociali și tehnici.” Sc. 11 X 67 p. 1; v. și Mag. 26 V 79 p. 2 (din inter- + condiționare; cf. rus. vzaimoobuslovlennosti; El. Carabulea în SMFC III p. 3538; DN3, DEX-S)

intercondiționare (desp. -ți-o-) s. f., g.-d. art. intercondiționării; pl. intercondiționări

*intercondiționare (-ți-o-) s. f., g.-d. art. intercondiționării; pl. intercondiționări

intercondiționare s. f., g.-d. art. intercondiționării

INTERCONDIȚIONARE s. f. (< intercondiționa < inter + condiționa, cf. fr. conditionner, it. condizionare): raport de condiționare reciprocă între subiect și predicat; raport de dependență reciprocă, de presupunere reciprocă, de definire a subiectului prin predicat și, invers, a predicatului prin subiect. Tot un fel de i. este și raportul dintre propozițiile coordonate sau cel existent între propozițiile subordonate și regentele lor. Fenomenul este propriu expresiei și conținutului unui cuvânt, semnificantului și semnificatului acestuia (v.).