IMPUNE, impun, vb. III. 1. Tranz. A face ca o idee, o măsură, o directivă etc. să fie acceptate și urmate; a face necesară îndeplinirea unei acțiuni; a constrânge pe cineva să accepte, să facă ceva; a obliga. 2. Intranz. A insufla cuiva respect, stimă, teamă etc. ♦ Tranz. A face ca cineva să devină respectat, stimat sau temut. ♦ Refl. A căpăta prestigiu, a se afirma; a învinge, a birui. 3. Tranz. A supune pe cineva la plata unui impozit. [Perf. s. impusei, part. impus] – Din lat. imponere (refăcut după pune; cu sensuri după fr. imposer).

impune [At: RUSSO, S. 77 / V: (nob) îm~ / Pzi: impun / E: lat imponere] 1-2 vtr A (se) constrânge (pe sine însuși sau) pe cineva să accepte sau să urmeze ceva împotriva voinței sale Si: a (se) obliga. 3 vt A face ca o idee, o măsură, o directivă etc. să fie acceptată și urmată Si: (rar) a impoza (1). 4 vt A face necesară îndeplinirea unei acțiuni Si: (rar) a impoza (2). 5 vt A aplica o pedeapsă, o prevedere etc. Si: (rar) a impoza (3). 6 vrim A trebui. 7 vt (Fin) A supune pe cineva unui impozit Si: (rar) a impoza (4). 8 vi A impresiona (prin dimensiuni, calități etc.) Si: (rar) a impoza (5). 9 vr A căpăta prestigiu Si: a se afirma. 10 vr A birui (1). 11 vt (În ritul catolic; îe) A ~ mâinile A pune mâinile pe capul cuiva pentru binecuvântare. 12 vt A face ca o persoană să devină respectată, stimată sau temută.

IMPUNE, impun, vb. III. 1. Tranz. A face ca o idee, o măsură, o directivă etc. să fie acceptate și urmate; a face necesară îndeplinirea unei acțiuni; a constrânge pe cineva să accepte, să facă ceva; a obliga. 2. Intranz. A insufla cuiva respect, stimă. ♦ Tranz. A face ca cineva să devină respectat, stimat sau temut. ♦ Refl. A căpăta prestigiu, a se afirma; a învinge, a birui. 3. Tranz. A supune pe cineva unui impozit. – Din lat. imponere (refăcut după pune; cu sensuri după fr. imposer).

IMPUNE, impun, vb. III (Adesea construit cu dativul) 1. Tranz. A face ca o idee, o măsură, o directivă, o conducere să fie acceptată și urmată (de bunăvoie sau prin constrîngere). Prin pacea de la Kuciuc-Kainargi (1774), Rusia reușește să impună Turciei slăbirea monopolului [asupra țărilor romînești]. IST. R.P.R. 236. Fieșicine are dreptul a cere răsturnarea chiar a unei legi, cînd aceea i se pare că a devenit neaplicabilă sau vătămătoare pentru institutul sau pentru societatea ce și-a impus-o. ODOBESCU, S. II 332. Fără a avea pretenție de a impune cuiva ideile noastre... NEGRUZZI, S. I 349. ◊ (Urmat de o completivă directă) Lupta popoarelor pentru pace poate impune ca spiritul tratativelor să triumfe asupra politicii de forță. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2734. ♦ A face ca o acțiune să devină necesară și să fie dusă la îndeplinire. Dezvoltarea continuă a forțelor de producție, trecerea lor de la o treaptă de dezvoltare la alta impune schimbarea corespunzătoare a bazei, impune caracterul istoric, trecător al bazei. LUPTA DE CLASĂ, 1952, nr. 6, 90. 2. Intranz. A insufla (cuiva) respect (prin forță sau prin merite, valoare, prestigiu). Demoralizaseră oștile, care acum nu mai impuneau turcilor. NEGRUZZI, S. I 277. ◊ Fig. Pacea, resignarea, calmul serii... îmi impuneau și mă biruiau. GALACTION, O. I 348. ♦ Tranz. A face ca cineva să se afirme, să devină respectat, stimat sau temut. Îți mărturisesc că mi-a trebuit mare abilitate să te impun celorlalți. C. PETRESCU, C. V. 158. ♦ Refl. A-și deschide drum, a se afirma. Marx și Engels au dovedit că socialismul nu se va impune prin biruința «rațiunii eterne», ci prin lupta de clasă a proletariatului, care exprimă cerințele dezvoltării vieții materiale a societății. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 7, 49. Se impune «Contemporanul», care apare între 1881 și 1891 la Iași. IST. R.P.R. 431. 3. Tranz. A supune pe cineva unui impozit (în condițiile stabilite de lege). L-a impus pe anul în curs. – Forme gramaticale: perf. s. impusei, part. impus.

IMPUNE vb. III. 1. tr. A face pe cineva să accepte ceva (o sarcină, o obligație etc.). ♦ A sili pe cineva la ceva. 2. intr. A inspira respect, stimă. ♦ refl. A se afirma. 3. tr. A constrînge (pe cineva) să accepte ceva. 4. tr. A supune unui impozit. [P.i. impun, perf. s. -pusei, part. -pus, conj. -pună. / cf. fr. imposer, lat. imponere, după pune].

IMPUNE vb. I. tr. 1. a face pe cineva să accepte ceva. ◊ a constrânge (pe cineva) la ceva. 2. a supune unui impozit. II. intr. a inspira respect, teamă. III. refl. a căpăta prestigiu, a se afirma. (< lat. imponere, după fr. imposer)

A IMPUNE impun 1. tranz. 1) (idei, măsuri, sarcini, obligații etc.) A prezenta (în mod autoritar) spre acceptare obligatorie și necondiționată. 2) (persoane) A pune cu forța (să facă ceva); a sili; a obliga; a constrânge; a forța. 3) (persoane) A supune unei obligații de plată. 4) (persoane) A face să se impună. 2. intranz. A inspira stimă datorită calităților inerente. /<fr. imposer

A SE IMPUNE mă impun intranz. 1) (despre persoane) A se manifesta în mod deosebit; a se remarca; a se distinge; a străluci; a bria; a se evidenția; a excela; a se afirma. 2) (despre sarcini, obligații etc.) A aparține în mod firesc; a incumba; a reveni; a se cuveni; a se cădea. /<fr. imposer

impune v. 1. a pune pe: a impune mâinile spre a binecuvânta; 2. a obliga la: a impune sarcini, dări; 3. a insufla respect, a comanda: a impune tăcere; 4. a constrânge pe cineva de a fi primit: știe să se impună.

împune v vz impune

*impún, -pús, a -púne v. tr. (lat. impóno, -pónere. V. pun). Fig. Oblig la, supun la: a impune cuĭva o obligațiune. Inspir, comand: a impune respect, tăcere ș. a. cuĭva. V. intr. Impun respect, admirațiune ș. a.: vitejia, onestitatea, frumuseța impune. – Se zice și a impune pe cineva cu un bir îld. a impune cuĭva un bir saŭ a supune pe cineva la bir (saŭ biruluĭ).

impune (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. impun, 2 sg. impui, 3 sg. impune, perf. s. 1 sg. impusei, 1 pl. impuserăm, m.m.c.p. 1 pl. impuseserăm; conj. prez. 1 sg. să impun, 3 să impună; ger. impunând; part. impus

impune (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. impun; conj. prez. 3 să impună; ger. impunând

impune vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. impun; conj. prez. 3 sg. și pl. impună; ger. impunând

impune (conj. impună)

impun, -pună 3 conj., -punător adj. v.

IMPUNE vb. 1. (înv. și reg.) a supune. (Îl ~ la un impozit de...) 2. v. impulsiona. 3. v. trebui. 4. v. necesita. 5. v. afirma. 6. a dicta. (El a ~ condițiile.)

IMPUNE vb. 1. (înv. și reg.) a supune (Îl ~ la un impozit de...) 2. a determina, a imprima, a impulsiona. (A ~ unui mobil o mișcare.) 3. a se cădea, a se cere, a se cuveni, a trebui, (înv. și pop.) a căuta. (Se ~ să procedezi astfel...) 4. a cere, a comporta, a necesita, a pretinde, a reclama, a solicita, (înv.) a nevoi. (Această acțiune ~ multe eforturi.) 5. a se afirma, a se evidenția, a se remarca. (S-a ~ repede în cinematografie.)

impune (impun, impus), vb. – A constrînge, a obliga. Lat. imponere (sec. XIX), pe baza lui pune. – Der. impunător, adj. (impozant), cu suf. – tor; impozant, adj., din fr. imposant; impoza, vb. (înv., a impune), din fr. imposer; impozabil, adj., din fr. imposable; impozit, s. n., din lat. impositum (sec. XIX), cu fonetismul cuvintelor care provin de aici.