IMPROVIZAȚIE, improvizații, s. f. Faptul de a improviza; (concr.) ceea ce se improvizează. ♦ Executare a unei compoziții muzicale, pe care interpretul o creează pe măsură ce o cântă; compoziție muzicală creată în acest fel. ♦ Lucru făcut la repezeală, pe moment. – Din fr. improvisation.

improvizație sf [At: ODOBESCU, S. III, 10 / V: (înv) ~iune / Pl: ~ii / E: fr improvisation] 1 Compunere ocazională și spontană a unui discurs, a unei piese muzicale etc. Si: improvizare (1), improvizat¹ (1). 2 Realizare spontană a ceva care răspunde nevoilor momentane, din ceea ce se găsește Si: improvizare (2), improvizat¹ (2). 3 (Ccr) Discurs, piesă muzicală compusă ocazional și spontan Si: improvizare (3). 4 (Ccr) Lucru făcut la repezeală Si: improvizare (4). 5 Artă care stabilește regulile după care se poate face o improvizație (3).

IMPROVIZAȚIE, improvizații, s. f. Faptul de a improviza; (concr.) ceea ce se improvizează. ♦ Piesă muzicală improvizată. ♦ Lucru făcut la repezeală, la moment. – Din fr. improvisation.

IMPROVIZAȚIE, improvizații, s. f. Faptul de a improviza; (concretizat) bucată muzicală sau literară făcută în momentul executării sau prezentării, fără o pregătire prealabilă. Îmi pare bine că, pe lîngă multe calități, mai ai și talentul improvizației. ALECSANDRI, O. P. 62. ♦ Lucru înjghebat la repezeală, pentru nevoile momentului. Le-am spus bordeie, dar nu sînt măcar nici atît. Mai degrabă niște cotețe, improvizații jalnjce. BOGZA, A. Î. 224.

IMPROVIZAȚIE s.f. Improvizare; interpretare spontană, nepregătită a unei teme date sau libere; piesă muzicală improvizată. ♦ Discurs, versuri etc. improvizate. ♦ Lucru făcut la repezeală, la moment. [Gen. -iei, var. improvizațiune s.f. / cf. fr. improvisation, it. improvvisazione, rus. improvizațiia].

IMPROVIZAȚIE s. f. improvizare. ◊ lucru făcut la repezeală, spontan, la moment. ◊ interpretare nepregătită, nenotată a unei compoziții muzicale, pe care interpretul o creează în acel moment; piesă muzicală astfel executată. ◊ discurs, versuri improvizate. (< fr. improvisation)

IMPROVIZAȚIE ~i f. 1) v. A IMPROVIZA. 2) Lucru improvizat. [G.-D. improvizației; Sil. im-pro-vi-za-ți-e] /<fr. improvisation^[1]

improvizațiune sf vz improvizație

IMPROVIZAȚIUNE s.f. v. improvizație.

*improvizațiúne f. (fr. improvisation). Acțiunea de a improviza. Lucru improvizat (poezie, discurs, gard, întăritură ș. a.). – Și -áție și -áre.

improvizație (desp. -ți-e) s. f., art. improvizația (desp. -ți-a), g.-d. art. improvizației; pl. improvizații, art. improvizațiile (desp. -ți-i-)

improvizație (-ți-e) s. f., art. improvizația (-ți-a), g.-d. art. improvizației; pl. improvizații, art. improvizațiile (-ți-i-)

improvizație s. f. (sil. -ți-e), art. improvizația (sil. -ți-a), g.-d. art. improvizației; pl. improvizații, art. improvizațiile (sil. -ți-i)^[1]

improvizație

improvizație, invenție pe moment a unor fragmente sau lucrări muzicale (compoziții*), realizată mai mult sau mai puțin după niște tipare prestabilite. Granițele i. sunt de fapt cele două aspecte îndelung dezbătute în rândul muzicienilor, și anume: i. spontană, absolut liberă, legată numai de intuiție și inspirație de moment, fără a fi bazată pe indicații, tipare, canoane etc., cunoscute și stabilite anterior (valabilă, doar pe plan teoretic, în unele manifestări din folclor*, în free jazz*, sau în unele muzici ale sec. nostru, fiindcă practic nu există o i. absolut liberă, deoarece nu putem fi rupți de tradiția unor muzici, sau măcar de o stare muzicală anterioară nouă, deja întipărită în subconștient în momentul actului improvizatoric; o situație contrară ar duce la o muzică cu totul inedită care ar genera categorii sintactice [v. sintaxă (2)] noi, lucru neconfirmat până acum de practica muzicală) și i. ce se realizează după legi prestabilite sau după un model (ocupând un procent ridicat în folc., în jazz, în muzica preclasică, clasică și în muzica de după anii 1950). Între cele două frontiere se poate detecta o gamă largă de aspecte care privesc și îmbină atât i. liberă, după inspirația de moment, cât și pe cea „canonizată” după legi și modele restrictive (un exemplu elocvent etse i. din epoca romantică). O altă clasificare (strâns legată de modul în care se produce i.) este în funcție de notație*. Există i. scrisă și nescrisă în partitură*. La rândul ei, i. scrisă prezintă o multitudine de aspecte care sunt cuprinse între cea mai sumară indicație (în unele muzici aleatorice*) și o notație precisă (cazul unor lucrări enesciene care s-au născut din îmbinarea caracterului improvizatoric din folc. cu construcția riguroasă de tip europ. ce indică până și cele mai mici detalii). Între aceste două situații limită sunt plasate muzici care adoptă schițe în notație, mai mult sau mai puțin complexe, ori alte sisteme de notație, extramuzicale, care pot sugera, unui sau unor executanți, modul, starea etc. în care se realizează actul i. Desprindem astfel i. vizuală, după un desen, după anumite combinații de culori, sau după anumite forme plastice, i. grafică realizată după anumite indicații grafice (de pildă în lucrările lui E. Brown), i. de tip semantic, după semnificațiile unui text literar (poezie, proză), practicată de K. Stockhausen etc. Desigur, ideea de i. este foarte veche și își are originea în folc. ancestral (născându-se o dată cu muzica). Termenul de i. a început să se impună mult mai târziu, respectic în ev. med., pe măsură ce actul improvizatoric a fost conștientizat. În folc. există o dispoziție improvizatorică bazată pe unele formule (I, 4), în speciile cu structură liberă (exemplu: descântecele). Mai mult i. stă la baza eterofoniei* (categorie sintactică desprinsă din practica de cânt proprie folc. și preluată de muzica cultă). Ștefan Niculescu, un exeget al problemei, arată că sub forma ornamentală*, eterofonia apare în folclor „determinată de impulsul improvizatoric de moment al interpreților”. Tot el definește eterofonia ca fiind „un fel de tulburare improvizatorică a cursivității unimelodice plasată între etape de unison (octavă)”. Folclorul reclamă i. mai ales în sistemul (II, 6) parlando-rubato. În muzica cultă, i. este la mare preț în sec. 17 când mari maeștri ai acestei practici muzicale, considerată o adevărată artă, improvizau la diferite instr., cu predilecție la orgă* (Frescobaldi, Sweelinck ș.a.) sau la clavecin (Fr. Couperin – preludii* improvizatorice pe ideea de variație*). I (în stil fugato*) ajunsese o condiție necesară de a ocupa un post de organist*. După 1700, Bach și alți compozitori cristalizează forme scrise, adevărate capodopere, provenite din ideea de i. (fantezia*, preludiul, invențiunea* etc.). Totodată păstrează tradiția i. delimitând deja în mod precis diferite tipuri care s-au impus alături de i.: contrapunctică* (în stil fugato, imitativ*) și anume: i. armonică (pe un bas cifrat), i. melodică (linii ornamentate, figuri* melodice) și chiar i. ritmică. În clasicism, i. devine o formă a artei rezervată soliștilor*. Apar cadențele (2) instr. care înseamnă i. pe teme* date (i. pe o temă provine de fapt tot din preclasicism unde se improviza fugi*, în special de orgă, tradiție păstrată până în zilele noastre). Dar aici ideea este extinsă, deoarece în cadențele instr. ale clasicilor, iar mai apoi ale romanticilor, temele se suprapun, vizând, din ce în ce mai mult, o etalare a a tehnicii instr. de virtuozitate (exemplu: Liszt). Dar epoca romantică deschide, alături de marea virtuozitate instr., drumul spre o i. de atmosferă (Chopin, C. Franck, Bruckner, Dupré ș.a.) care s-a extins în sec. 20, primind în schimb alte coordonate de fond. Există în muzica cultă a sec. 20 trei direcții importante, legate toate de apariția ideii de aleatorism, care având în viață o aplicativitate generală – cuprinde „nenumărate tranziții, de la imposibilitate (inclusiv imposibilitatea) până la certitudine (inclusiv certitudinea)” – M. Boll – înglobează bineînțeles și i. muzicală. Astfel deosebim i. în muzica aleatorică* europ. (deși unii autori – ex. Nattiez – nu identifică i. cu actul alea) provenită din limitele serialismului* integral, care a ajuns în zona de percepție a aglomerării (texturile* sonore) și-a pierdut funcția detaliului, lăsând loc posibilității introducerii i. în execuție (unul dintre exemple ar fi școala poloneză – Penderecki, Lutosławski etc.) i. liberă din muzica de tip aleatoriu amer. (J. Cage, E. Brown etc.), care vizează ori incidențe de obiecte sonore, ori inspirații generate de fenomene extramuzicale (desen, pictură, sculptură etc. despre care am amintit) și i. provenită din filonul folc., în special de la popoarele extraeuropene care folosesc un model melodic de i.(maqam*, râga*), manifestată în lucrările mai noi ale lui Stockhausen, A. Stroe etc. Desigur i. își găsește și astăzi un teren larg de acțiune în folc. (amintim doar păstrarea tradiției i. din muzica sp. de chitară sau cea sud-americană), în jazz și în muzica „pop” (v. pop music), dar până acum fără putere în generarea unor schimbări importante pe tărâm muzical. Ea repetă sub diferite forme tipuri i. existente, moștenite prin tradiție.