IMPERIU, imperii, s. n. 1. Stat monarhic condus de un împărat; împărăție. 2. Teritoriu cuprinzând un stat dominant (marea metropolă) și posesiunile lui coloniale. 3. (În loc.) Sub imperiul... = dominat, influențat de..., determinat de... – Din lat. imperium.

imperiu sn [At: BĂLCESCU, M. V. 7/14 / Pl: ~ii / E: lat imperium] 1 Stat monarhic care are în frunte un împărat Si: împărăție. 2 Autoritate suverană. 3 Teritoriu cuprinzând un stat dominant (marea metropolă) și posesiunile sale coloniale. 4 (Îla) Sub imperiul ... Dominat de ...

IMPERIU, imperii, s. n. 1. Stat monarhic care are în frunte un împărat; împărăție. 2. Teritoriu cuprinzând un stat dominant (marea metropolă) și posesiunile lui coloniale. 3. (În loc.) Sub imperiul... = dominat, influențat de..., determinat de... – Din lat. imperium.

IMPERIU, imperii, s. n. 1. Stat monarhic care are în frunte un împărat; împărăție. Pe locul unde se găsește azi Leningradul se afla o mlaștină. Petru I a hotărît să se construiască aci un oraș în care să mute capitala vastului său imperiu. STANCU, U.R.S.S. 114. Va veni o zi în care vom asista la o colosală dărîmare de imperii. ALECSANDRI, S. 110. ◊ Fig. Singur în luntre, Ladima hoinărea pe imperiul bălții. CAMIL PETRESCU, N. 79. Pulberea se joacă în imperiul unei raze. EMINESCU, O. I 133. ◊ Expr. Sub imperiul... = sub stăpînirea..., sub dominația... Faptă săvîrșită sub imperiul unei emoții puternice. ▭ Locurile au și ele o înfățișare proprie, care se întristează ori se înveselesc ca și o față de om sub imperiul ascuns al gîndului care îl cercetează. ANGHEL, PR. 117. 2. Teritoriu cuprinzînd un stat dominant împreună cu teritoriile cotropite de el. Imperiul roman.

IMPERIU s.n. 1. Monarhie condusă de un împărat. 2. Teritoriu care cuprinde un stat dominant și regiunile controlate de acesta. 3. (Rar) Conducere, comandă. ◊ Sub imperiul... = sub stăpînirea..., sub dominația... [Pron. -riu. / < lat. imperium].

IMPERIU s. n. 1. stat monarhic condus de un împărat. 2. teritoriu, stat dominant și regiunile cotropite de acesta. 3. sub imperiul... = sub stăpânirea..., sub influența..., determinat de... (< lat. imperium)

IMPERIU ~i n. 1) Stat condus de un împărat; împărăție. 2) Teritoriu cuprinzând un stat dominant împreună cu teritoriile cucerite și dominate de el. 3) fig. Loc sau perioadă în care domină anumite stări de lucruri; împărăție. [Sil. -riu] /<lat. imperium

Imperiu n. Imperiul Roman, fundat de August (29 a. Cr.), fu împărțit la moartea lui Teodosiu (395) în două: Imperiul de Occident, distrus de barbari (476) și Imperiul de Orient (bizantin), subzistă până la luarea Constantinopolii de Turci (1453); Imperiul romano-germanic (sfântul), fundat de Otton (962), încetă de a mai exista cu abdicarea împăratului austriac Francisc II (1806) și fu reconstituit de regele Prusiei Wilhelm III; Imperiul latin, fundat la Constantinopole în 1204 de Balduin de Flandra, căpetenia cruciaților, fu distrus în 1261; Imperiul româno-bulgar, Stat format în sec. XII prin unirea Vlahilor cu Bulgarii: el susținu lupte numeroase cu imperiul bizantin și atinse culmea cu împăratul Ioanițiu; decăzând după moartea acestuia, imperiul româno-bulgar continuă a subzista până la bătălia dela Cossova (1339). Imperiul Ceresc, numele ce Chinezii dau țării lor.

imperiu n. 1. dominațiune suverană; 2. totalitatea țărilor sub domnia unui împarat: imperiul Germaniei; 3. fig. întindere: pulberea se joacă ’n imperiul unei raze EM.

*impériŭ n. (lat. imperium, d. ímpero, -áre, a porunci). Împărăție, stat guvernat de un împărat, considerat ca superior regatuluĭ și supus unor legĭ maĭ absolute. (În Europa, pînă la 1919, era un imperiŭ absolut: Rusia, și treĭ constituționale: Germania, Austria și Turcia). Comandament, autoritate: a exercita un imperiŭ despotic. Forță, putere: a fi supt imperiu friciĭ. – Imperiu roman, fundat de Aŭgúst (29 în ainte de Hristos) și împărțit la moartea luĭ Teodosiŭ (395 după Hr.) în doŭă: Imperiu de Orient saŭ Bizantin, care a subsistat pînă la cucerirea Constantinopoluluĭ de Turcĭ (1453). Imperiu romano-germanic, numit și sfînt, fundat de Otone (962), desființat pin abdicarea împăratuluĭ austriac Francisc II (1806) și reconstituit la 1871 de regele Prusiiĭ Wilhelm III în urma înfrîngeriĭ suferite de Francia. Imperiu latin, fundat la Constantinopol la 1204 de Balduin de Flandra, șefu cruciaților, distrus la 1261. Imperiu româno-bulgăresc, un stat format în sec. XII pin unirea Românilor cu Bulgariĭ și desființat după lupta de la Cosova, cu Turciĭ (1389). Imperiu ceresc, imperiu chinezesc. – Stilu imperiuluĭ (fr. empire) e stilu domniiĭ luĭ Napoleon I. Chear de la Revoluțiune, grație unuĭ studiu maĭ adînc al antichitățiĭ și influențeĭ particulare a pictoruluĭ David, arta decorativă, deja simplificată la sfîrșitu domniiĭ luĭ Ludovic XVI, s’a caracterizat pin contururĭ și profilurĭ maĭ cumpătate și maĭ severe. Zidurile fură ornate cu fresce. Scaunele, mesele și alte mobile luară forme imitate după cele antice. Această pseŭdoantichitate, redată în lemn de mahon garnisit cu bronzurĭ aurite, fu adoptată de Napoleon și constitui stilu imperiuluĭ. Arhitecțiĭ Percier și Fontaine îndreptară în această direcțiune mobilarea rezidențelor imperiale. Stilu imperiuluĭ, cu toată rigiditatea luĭ, nu e lipsit de oare-care măreție.

bizantin, -ă subst., adj. 1 s.m. (la pl.) Populație care locuia în Bizanț sau în Imperiul Bizantin; (și la sg.) persoană care făcea parte din populația de bază a Bizanțului ori a Imperiului Bizantin sau era originară de acolo. 2 adj. Care aparține Bizanțului sau Imperiului Bizantin, care se referă la Bizanț sau la Imperiul Bizantin; propriu Bizanțului sau Imperiului Bizantin. ◊ Stil bizantin = stil dezvoltat în sec. 6-15 pe teritoriul Imperiului Bizantin, caracterizat printr-o mare varietate de forme și prin bogăția culorilor, prin ornamentație, prin predominarea cupolei, a suprafețelor și a liniilor curbe în arhitectură. Biserica Sf. Sofia din Constantinopol este reprezentativă pentru stilul bizantin. Pictură bizantină = pictură, mai ales sacră, caracterizată de un spiritualism deosebit, exprimat în reprezentări extrem de stilizate, hieratice. Muzică bizantină = muzică exclusiv vocală, cultivată în Biserica Ortodoxă, care a apărut în Bizanț în primele secole d.Hr., avînd la origine surse ebraice, siriene și grecești și ale cărei genuri specifice sînt imnul, canonul, troparul. ◊ Imperiul Bizantin = nume dat Imperiului Roman de Răsărit din sec. 4 d.Hr. pînă la căderea Constantinopolului sub turci. 3 adj. Fig. (despre oameni) Intrigant, perfid, corupt. • pl. -i, -e. /<fr. byzantin, lat. byzantīnus, -a, -um; cf. nm. pr. Bizanț, vechiul nume al orașului Constantinopol, azi Istanbul (Turcia).

*BIZANTIN adj. 1 🔎 Din Bizanț, privitor la Bizanț ¶ 2 💒 Stil ~, stil particular al monumentelor din Constantinopol care datează din evul mediu, stil caracterizat prin cupole și suprafețe circulare sau curbe; tipul ce mai de seamă al acestui stil este biserica Sfînta-Sofia din Constantinopol (🖼 495) ¶ 3 🔎 imperiul ~, imperiul roman de Orient ¶ 4 fig. Ca la Bizanț, plin de intrigi: această desvelire de intrigi (NEGR.) [fr.].

Bizantin (Imperiul) n. V. Vocabular.

Imperii centrale n. pl. nume dat în cursul răsboiului mondial (1914-1918) Germaniei și Austriei; ambele azi reduse teritorial și constituite în republici.

Mongol a. din Mongolia: Imperiu mongol, fundat de Gengishan (1206-1227) și reconstituit de Tamerlan (1370-1405), fu distrus în 1740.

Turcia f. sau Imperiul Otoman, Stat vast ce se întindea în Europa, Azia și Africa, coprinzând: Turcia de Europa, Turcia de Azia, Arabia: apoi țările tributare Samos și Egiptul; cu o populațiune de 40 mil. loc. și cu cap. Constantinopole. Monarhie ereditară și constituțională dela 1903, al cărui suveran (Sultan sau Padișah) era totdeodată și căpetenia ecleziastică a Mahomedanilor. Imperiul e divizat în vilaieturi sau pașalâcuri, subdivizate în sangiacuri. ║ Turcia de Europa, partea imperiului otoman, ce coprindea vilaietele Constantinopole, Adrianopole, Salonic, Monastir, Cosova, Scutari, Ianina (cele cinci din urmă pierdute în răsboiul turco-balcanic din 1912, iar Albania constituită în Stat independent); Turcia de Azia, partea imperiului otoman ce coprinde: Anatolia sau Azia-Mică, Armenia, Kurdistanul, Mesopotamia, Siria, Arabia și Egiptul (vezi aceste nume). În 1912, Turcia pierdu Tripolitania (cedată Italiei) și, în urma răsboiului cu Aliații balcanici din 1912-1913, Albania și Macedonia, prima constituită în țară autonomă, iar a doua împărțită între Greci, Sârbi și Bulgari, precum și o parte din Tracia cedată Bulgariei. Suprafața Turciei europene, de 175 400 km. p. înaintea răsboiului balcanic, fu astfel redusă la 23.000 km. p., iar populațiunea la 2 1/4 mil. loc. Ca aliata Germaniei în cursul răsboiului mondial (1914-1918), Turcia a suferit consecințele capitulării și înfrângerii. Teritoriul ei european a fost redus și la Constantinopole chiar influența-i politică era mai mult nominală. Dar în 1922, în urma sdrobirii armatelor grecești, Turcia victorioasă recăpătă Tracia orientală prin tractatul din Lausanne (1923), care îi redete independența-i politică și economică. Azi, Turcia constitue o republică de vr’o 20 mil. loc, având ca reședință Angora.

imperiu [riu pron. rĭu] s. n., art. imperiul; pl. imperii, art. imperiile (desp. -ri-i-)

imperiu [riu pron. rĭu] s. n., art. imperiul; pl. imperii, art. imperiile (-ri-i-)

imperiu s. n. [-riu pron. -riu], art. imperiul; pl. imperii, art. imperiile (sil. -ri-i-)

imperiu

!Bizantin (Imperiul ~) s. propriu n. art.

IMPERIU s. (IST.) 1. împărăție, (pop.) crăie, (înv.) crăime. 2. Imperiul otoman = Poartă, (fig.) semilună.

IMPERIU s. 1. împărăție, (pop.) crăie, (înv.) crăime. 2. Imperiul otoman = Poartă.

IMPERIUL BIZANTIN (IMPERIUL ROMAN DE RĂSĂRIT), stat creat prin împărțirea definitivă a Imp. Roman la moartea lui Theodosie cel Mare (395) între cei doi fii ai săi, Arcadiu (Răsărit) și Honoriu (în Apus). Capitala la Bizanț (Constantinopol), de unde și denumirea. S-a menținut până în 1453 (căderea Constantinopolului sub turci). În perioada de maximă expansiune a cuprins hotarele sale actualul teritoriu al Turciei, Georgiei, Armeniei, Siriei, Iordaniei, Libanului, Israelului, Egiptului, precum și țărmul de N al Africii, S Pen. Iberice, ins. Mallorca, Corsica, Sardinia, Sicilia, Pen. Italică, Albania, Iugoslavia, Bulgaria, SE României (Dobrogea), Grecia și Cipru. Iustinian I (527-565), considerându-se continuatorul împăraților romani, a încercat să restabilească vechiul imperiu, cucerind Africa de Nord (533-534), Pen. Italică (535-555) și SE Spaniei (554), și să refacă unitatea lumii mediteraneene. După îndelungatele războaie cu persanii, începând cu sec. 7, I.B. se confruntă cu intensificarea atacurilor slavilor, bulgarilor și, în special, cu ale arabilor, care au cucerit Mesopotamia, Siria, Palestina și Egiptul. În se.c 8-9 I.B. a fost zguduit de lupta dintre iconoclaști și iconoduli. Procesul de destrămare a obștilor și transformare a membrilor acestora în șerbi (perieci) de către marii proprietari funciari (dinații), tendință temporar stăvilită de politica împăraților din dinastia macedoneană, s-a accentuat, astfel că în sec. 9-11 marea proprietate de pământ a devenit dominantă. În această perioadă au avut loc numeroase mișcări sociale sau erezii, ca aceea a pavlicienilor (sec. 7-9). Vasile II Bulgaroctonul a recucerit Bulgaria (1018), care a rămas în stăpânirea I.B. până în 1185-1186 (când s-a eliberat, ca urmare a răscoalei conduse de frații vlahi Asan și Petru), i-a învins pe arabi și a dat Imperiului cea mai mare extensiune. Din sec. 11, I.B. a intrat în perioada fărâmițării feudale și a luptelor dintre marii seniori, care au dus la slăbirea sa considerabilă. Spre sfârșitul sec. 11, a fost pierdută aproape întreaga Asie Mică, cucerită de turcii selgiucizi, iar ultimele posesiuni din S Italiei au fost cucerite de normanzi (1071). În sec. 12, a cunoscut un reviriment temporar. Conflictele cu Occidentul și Marea Schismă (1054) dintre Biserica catolică și cea ortodoxă au dus la cucerirea Constantinopolului (1204) de către participanții la a patra cruciadă (1202-1204), ajutați de venețieni, și la crearea Imperiului latin de Constantinopol (1204-1261). În terit. necucerite de cruciați s-au pus bazele Despotatului de Epir, ale Imp. de Trapezunt și ale Imp. de la Niceea. În 1261, împăratul de la Niceea, Mihail VIII Paleologul, a restabilit unitatea I.B. În condițiile dezbinărilor interne, turcii otomani au început, la mijlocul sec. 14, campaniile de cucerire. După îndelungate lupte, Constantinopolul (1453), Peloponesul (1460) și Trapezuntul (1461) au fost cucerite de otomani. O parte din terit. românesc s-a aflat sub autoritatea I.B. până la mijlocul sec. 14. V. bizantin, artă ~.

IMPERIUL BRITANIC v. Marea Britanie.

IMPERIUL LATIN DE CONSTANTINOPOL, stat cruciat, constituit pe o parte a Imp. Bizantin după cucerirea, în urma unor îndârjite lupte, a Constantinopolului (13 apr. 1204) de către participanții la a patra cruciadă. Conform înțelegerii dintre cruciați și venețieni, conducătorului cruciat Baldovin de Flandra, desemnat împărat, îi reveneau mare parte din Constantinopol, regiunea tracă învecinată, unele stăpâniri bizantine din Asia Mică, precum și unele insule din Mările Egee și Ionică. S-a menținut până în 1261, când Mihail VIII Paleologul, împăratul bizantin de la Niceea, a restabilit Imp. Bizantin cu capitala la Constantinopol.

IMPERIUL OTOMAN v. Turcia.

IMPERIUL ROMAN v. Roma (2).

IMPERIUL ROMAN DE APUS, stat de creat prin împărțirea definitivă a Imp. Roman, la moartea lui Theodosiu cel Mare (395), între cei doi fii ai acestuia, Honoriu și Arcadiu. I.R. de A., condus de Honoriu (395-423), grupa provinciile din V și centrul Europei și din N Africii. A dăinuit până în 476, când ultimul împărat roman, Romulus Augustulus, a fost detronat de Odoacru, conducătorul mercenarilor germani.

IMPERIUL ROMAN DE RĂSĂRIT v. Imperiul Bizantin.

IMPERIUL RUS v. Rusia.

SFÂNTUL IMPERIU ROMAN (SFÂNTUL IMPERIU ROMANO-GERMAN, de la sfârșitul sec. 15 – SFÂNTUL IMPERIU ROMAN DE NAȚIUNE GERMANĂ), denumire oficială, începând din sec. 12, a imperiului întemeiat de Otto I. Cuprindea terit. Germaniei, precum și o parte din Italia, Cehia, Burgundia, Țările de Jos și alte terit. care, în diferite perioade, nu erau subordonate împăratului decât nominal. A existat formal până în 1806, când a fost desființat de Napoleon I.