idilă sf [At: ALEXANDRESCU, M. 26 / V: (înv) idil sn / Pl: ~le / E: fr idylle, ger Idyll] 1 Specie de poezie lirică și erotică, din sfera bucolică, în care este prezentată, în formă optimistă sau idealizată, viața și dragostea în cadrul campestru și pastoral Si: bucolică. 2 Mică aventură amoroasă, naivă și tandră. 3 (Pgn) Relație amoroasă. 4 (Fig) Viață rurală idealizată.

IDILĂ, idile, s. f. 1. Poezie în care se prezintă idealizată, înfrumusețată viața păstorilor, a agricultorilor etc. în mijlocul naturii, în tihnă și seninătate; bucolică. Balade și idile [titlu]. COȘBUC. Turme de oi sînt mulțime, însă încă n-am găsit Un păstor ca în idile, un cioban de pizmuit. ALEXANDRESCU, M. 261. 2. Iubire curată, tandră între un bărbat și o femeie, mai ales tineri, și privită îndeosebi sub aspectul ei trecător, juvenil. Idile înfloreau și isprăveau prin căsătorii. ANGHEL-IOSIF, C. L. 58. O idilă dulce... se urzea sub ochii lui. VLAHUȚĂ, O. A. III 49. ◊ Fig. Între gîze fără frică se re’ncep idilele. TOPÎRCEANU, B. 49. – Variantă: (învechit) idil (EMINESCU, N. 103) s. n.

IDILĂ s.f. 1. Poezie care prezintă în chip idealizat viața oamenilor de la țară; bucolică. 2. Dragoste curată, naivă, tinerească. [Var. idil s.n. / < fr. idylle, lat. idyllium, cf. gr. eidyllion – mic tablou].

IDILĂ s. f. 1. specie a liricii peisagiste și erotice care prezintă în chip idealizat viața oamenilor de la țară; bucolică. 2. dragoste curată, naivă, tinerească. (< fr. idylle, lat. idyllium, gr. eidyllion, mic tablou)

IDILĂ ~e f. 1) Specie poetică de dimensiuni reduse cu subiect pastoral și amoros (care a avut o largă circulație în sec. XVIII-XIX). 2) Poezie din această specie în care se idealizează viața fără griji în sânul naturii. 3) fig. Mică aventură amoroasă și naivă (a unor tineri de sex opus). /<fr. idylle^[1]

idilă f. mică poemă despre un subiect câmpenesc.

*idílă f., pl. e (fr. idylle, d. vgr. eidýllion, dim. d. eidos, aspect, figură. V. idol). Mică poemă pastorală, în general amoroasă: idilele luĭ Teocrit. Fig. Amor delicat și naiv: atingătoarea idilă a luĭ Paul și a Virginiiĭ. V. eclogă.

idil sn vz idilă

IDIL s.n. v. idilă.

idilă s. f., g.-d. art. idilei; pl. idile

idilă s. f., g.-d. art. idilei; pl. idile

idilă s. f., g.-d. art. idilei; pl. idile^[1]

idilă, -le.

IDILĂ s. v. bucolică.^[1]

IDILĂ s. (LIT.) bucolică, eglogă. (O ~ de Vergiliu.)

IDILĂ (< fr. idylle < gr. eidyllion, mic tablou) Specie a liricei peisagistice, avînd ca obiect zugrăvirea vieții pastorale și a obiceiurilor cîmpenești, cunoscută și sub numele de bucolică, eglogă (v.) La greci, termenul mai era folosit pentru poemele scurte, mici tablouri, cu subiecte diferite. Creator al ei este socotit poetul grec Theocrit, căruia i se datorește și denumirea de idilă, ca și aceea de bucolică dată acestui fel de poezie. Cea de eglogă a fost folosită de Vergilius, poet latin în opera căruia întîlnim acest gen de poezie. Poeții moderni au cultivat-o și ei, nostalgică evocare a vieții simple și curate de la țară, în contrast cu viața zbuciumată a orașului. În idilă se împletesc adesea elemente lirice și elemente epice. Ea prezintă însă unele trăsături care o apropie de pastel, dar pe cîtă vreme în pastel accentul cade pe descrierea naturii, omul apărînd numai ca o prezență integrată în peisaj, în idilă accentul cade însă pe viața pastorală, natura slujind ca decor. În poezia noastră, ea a fost ilustrată de V. Alecsandri (Rodica), D. Bolintineanu (San-Marina) și îndeosebi de G. Goșbuc (Păstorița, Pe lîngă boi, Spinul). Ex. Umbre mari răsar pe cale, Ziua moare după culmi; De pe coaste, pe sub ulmi, Se coboară mieii-n vale, Obosit și blînd popor. Și cîntînd, pășește-agale O copilă-n urma lor. - Noapte bună, soare sfînt, Pînă mîine! Noapte bună! Mîine, iar vom fi-mpreună, Tu să rîzi și eu să cînt. Mîine pînă-n zori te scoală, Adă flori de-argint în poală Și le-așterne pe pămînt! Și, murind, întinerește Soarele de dragul ei, Și-o cunună de scîntei El prin păr i le-mpletește. - Mîine, dacă n-oi veni, Păru-n apă ți-l privește, Dor de mine de-ți va fi! Și-i va fi de soare dor! Mîine, blonda păstoriță, Despletind a ei cosiță, Toată ziua la izvor, Va privi cu drag la plete Pline de-aur, ce i-l dete Soarele ascuns sub nor. (G. Coșbuc, Păstorița)