HĂBUC, hăbuci, s. m. (Reg.) Bucată. ◊ Expr. A (se) rupe sau a (se) face hăbuc(i) = a (se) rupe în bucăți, a (se) distruge; a (se) încurca, a (se) încâlci. ♦ (Adjectival) Rupt în bucăți, distrus; încurcat, încâlcit. – Et. nec.

hăbuc¹ [At: DOSOFTEI, ap. TDRG / V: hab~ / Pl: ~uci / E: nct] 1 sm Bucată. 2 sm (Îe) A rupe (sau a face) ~uci A rupe în bucăți. 3 sm (Îae) A sfărâma. 4 sm (Spc; îae) A mesteca. 5 sm (Spc; îae) A încâlci lâna. 6 a Rupt. 7 a Spart. 8 a Mărunțit.

hăbuc² s [At: RĂDULESCU-CODIN, ap. CADE / Pl: ? / E: nct] (Reg) 1 Căldură înăbușitoare. 2 Grămadă de mărăcini.

❍HĂBUC² sbst. Olten. 1 🌦 Năbușală, zăduf, căldură mare (r.-cod.) ¶ 2 Grămadă de mărăcini îndesați (r.-cod.).

❍HĂBUC¹ sm. Mold. 1 Bucată ruptă din ceva; a rupe, a face ~(i), a rupe în bucăți: ciubotele văru-meu se rup ~ în toate părțile (crg.); Că l-ar fi tăiat ~ Dacă n’ar fi fost vrăjit (stam.) ¶ Ⓕ Om scurt și spătos (STAM.).

HĂBUC, hăbuci, s. m. (Reg.; în expr.) A (se) rupe, a (se) face hăbuc(i) = a (se) rupe în bucăți, a (se) distruge; a (se) încurca, a (se) încâlci. ♦ (Adjectival) Rupt în bucăți, distrus; încurcat, încâlcit. – Et. nec.

HĂBUC, hăbuci, s. m. (Regional; mai ales construit cu verbele «a rupe», «a face») Bucată (din ceva), fărîmă. Pînă acasă făcu cămeșa hăbuci. ȘEZ. V. 130. ◊ (Adjectival, ca nume predicativ, în forma de sg.) Scaunul cel bun e hăbuc. CONTEMPORANUL, VI_I 489. O cînepă... poate fi putredă sau hăbuc. ȘEZ. IX 141. ◊ (Adverbial) Mogorogea, băiet grîjuliv, își curăță ciubotele frumos și le pune la uscat pe vatră, cum făcea totdeauna. A treia zi, după asta, ciubotele văru-mieu se rup hăbuc în toate părțile. CREANGĂ, A. 105.

HĂBUC ~ci m. pop. Bucată ruptă din ceva. ◊ A rupe (sau a face) ~ci a rupe în bucăți; a hăbuci; a fărâma. /Orig. nec.

hăbuc n. Mold. în locuțiunea a se rupe hăbuc, în bucăți: ciobotele văru-meu se rup hăbuc CR. [Origină necunoscută].

hăbúc m. (cp. cu habuc). Mold. Munt. A se face hăbuc saŭ hăbucĭ, a se face bucățĭ, a se rupe ferfeniță, a se strica (de multă întrebuințare): cĭobote rupte hăbuc. În Munt. vest și s. n., pl. urĭ, cu înț. de „grămadă de vreascurĭ”.

habuc sn vz hăbuc¹ corectat(ă)

habúc și hapúc n., pl. e (cp. cu ung. hapkalkodni, a prinde, a apuca). Nord. Minge. – Și hapúce (Suc.) A bate hapucea, a perde timpu nefăcînd nimic. La Acad. harpuce (de-a harpucea), un joc copilăresc.

hăbuc (reg.) s. m., pl. hăbuci

hăbuc (reg.) s. m., pl. hăbuci

hăbuc s. m., pl. hăbuci