HUȚUL, -Ă, huțuli, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. (La pl.) Populație slavă din regiunea muntoasă de la izvoarele Siretului și Ceremușului din Carpații Păduroși, din Munții Maramureșului și din regiunea Obcinelor Bucovinei și care vorbește un dialect ucrainean; (și la sg.) persoană care face parte din această populație; huțan (2). 2. Adj. Care aparține huțulilor (1), privitor la huțuli. – Din ucr. hucul.

huțul, ~ă [At: ENC. VET. / Pl: ~i, ~e / E: ucr хуцул] 1-2 smf, a (Persoană) care face parte dintr-o populație slavă din regiunea muntoasă de la izvoarele Siretului și Ceremușului și care vorbește un dialect ucrainean Si: huțan (3-4). 3 a Care aparține huțulilor (1) Si: huțănesc (1). 4 a Privitor la huțuli (1) Si: huțănesc (2). 5 a Specific huțulilor (1) Si: huțănesc (3). 6 smp Cai de munte.

HUȚUL, -Ă, huțuli, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte dintr-o populație slavă din regiunea muntoasă de la izvoarele Siretului și Ceremușului și care vorbește un dialect ucrainean; huțan (2). 2. Adj. Care aparține huțulilor (1), privitor la huțuli. – Din ucr. hucul.

HUȚUL, huțuli, s. m. Persoană făcînd parte dintr-o populație slavă din regiunea muntoasă de la izvoarele Siretului (între rîul Suceava și Ceremuș) și vorbind un dialect ucrainean; huțan².

Huțeani (Huțuli) m. pl. numele Rutenilor munteni din Galiția orientală și din Bucovina, de origină română, reprezentând un tip particular; ei se ocupă cu păstoritul și cu tăierea lemnelor.

huțul adj. m., s. m., pl. huțuli; adj. f., s. f. huțulă, pl. huțule

huțul adj. m., s. m., pl. huțuli; adj. f., s. f. huțulă, pl. huțule

huțul s. m., adj. m., pl. huțuli; f. sg. huțulă, g.-d. art. huțulei, pl. huțule

HUȚÚL (< ucr.) s. m., adj. 1. S. m. (La pl.) Populație puțin numeroasă (c. 40.000) care trăiește în regiunea izvoarelor Siretului și Ceremușului, în Carpații Păduroși (Ucraina), în M-ții Maramureșului (România) și în reg. Obcinelor Bucovinei (România și Ucraina). Vorbesc dialectul h. al limbii ucrainiene. ♦ Persoană aparținând acestei populații. 2. Adj. Care aparține huțulilor (1), privitor la huțuli. 3. S. m. Rasă autohtonă de cai mici de munte (înălțimea 1,25-1,55 m), ageri, rezistenți, folosiți pentru tracțiune, samar și călărie. Este folosit la ameliorarea calului românesc de munte.

HUȚUL s. v. huțan.

HUȚUL s. huțan. (~ din Bucovina.)

huțúl, huțuli, (huțan), s.m. Populație de origine slavă ce vorbește un dialect ucrainean. ■ Au fost colonizați, în Maram., de autoritățile austriece: „În categoria a treia sunt de puși huțulii, colonizați de abia din secolul trecut în domeniile erariale de la izvoalele răului Tisa și Taras” (Mihaly, 1900: 284; dipl. 116). ■ (onom.) Huțuleac, nume de familie în jud. Maram. – Din ucr. hucul (DEX, MDA).

huțul, huțuli, (huțan), s.m. – Populație de origine slavă ce vorbește un dialect ucrainean; a fost colonizată pe văile Tisei și Tarasului de autoritățile austriece în jurul anului 1773 (Tomi, 2005: 92). „Limba lor este ucraineană, amestecată cu elemente românești. Seamănă cu românii la port și la obiceiuri. După unii, huțulii ar fi cumani ucrainizați, după alții (Iorga), români slavizați” (Iordan, 1963: 274). ♦ (onom.) Huțuleac, nume de familie în Maramureș. – Din ucr. hucul (DEX, MDA).

huțul, -i, (huțan), s.m. – Populație de origine slavă ce vorbește un dialect ucrainean; a fost colonizată pe văile Tisei și Tarasului de autoritățile austriece în jurul anului 1773 (Tomi 2005: 92). „Limba lor este ucraineană, amestecată cu elemente românești. Seamănă cu românii la port și la obiceiuri. După unii, huțulii ar fi cumani ucrainizați, după alții (Iorga), români slavizați” (Iordan 1963: 274). – Din ucr. hucul.