15 definiții pentru enunț enunciu enunțiu


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

enu sn [At: CLIMESCU, A. 246 / V: (rar) ~iu, (îvr) ~nciu / Pl: ~uri / E: drr enunța] 1 Formulare a datelor unei probleme, judecăți etc. 2 Formulă prin care se exprimă ceva.

ENÚNȚ, enunțuri, s. n. 1. Formulare a datelor unei probleme, a unei judecăți; formulă prin care se exprimă ceva. 2. (Log.) Ceea ce poate fi calificat drept adevărat sau fals. – Din enunța (derivat regresiv).

ENÚNȚ, enunțuri, s. n. Formulare a datelor unei probleme, a unei judecăți; formulă prin care se exprimă ceva. – Din enunța (derivat regresiv).

ENÚNȚ, enunțuri, s. n. Formulare a datelor unei probleme; formulă prin care se enunță ceva. Tata se amuza de complicațiile nefolositoare ale unora din enunțuri și mă introducea în tainele simplificării lor. SADOVEANU, N. F. 163.

ENÚNȚ s.n. Formulare, enunțare, expunere (a unei idei, a unei probleme); formulă. [< enunța].

ENÚNȚ s. n. 1. formulare a unei idei, a unui înțeles. 2. (mat.) formulare a datelor unei probleme. (< enunța)

ENÚNȚ ~uri n. 1) Propoziție care exprimă un sens; formă lingvistică de exprimare a unei judecăți. 2) mat. Formulare a datelor unei probleme cu indicarea celor ce trebuie aflate. /<fr. énoncé

*1) enúnț n., pl. urĭ (d. a enunța, ca și denunț d. denunța). Cuvintele pin care se enunță.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

enúnț s. n., pl. enúnțuri

enúnț s. n., pl. enúnțuri


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

ENÚNȚ s. formulă. (Un ~ matematic.)

ENU s. formulă. (Un ~ matematic.)


Dicționare specializate

Aceste definiții explică de obicei numai înțelesuri specializate ale cuvintelor.

ENÚNȚ s. n. (< enunțá < it. enunziare, fr. énoncer, lat. enuntiare): comunicare întreagă, de sine stătătoare, organizată gramatical sub forma unor unități sintactice superioare (propoziții și fraze), care cuprind informații, constatări, sfaturi, îndemnuri, întrebări etc.; text care poate fi înțeles de cititori fără să se simtă nevoia unor completări și care se încheie cu un punct, cu semnul întrebării sau cu semnul exclamării. Astfel: „Nu confundați fumul cu fumurile”. (T. Mușatescu) „În suflet port tristețea planetelor ce-apun / Și-n cântece tumultul căderilor de ape”. (I. Minulescu); „De ce te frămânți așa, om bun?” (Ion Creangă); „Ajunge, Moromete!” (M. Preda). E. sunt despărțite între ele prin virgulă: („Așa-i, doamnă, murmură flăcăul” (L. Rebreanu); prin două puncte: „Primarul, văzând pecetea tactului, zice țăranului: – Ce mi-o dai mie?” (I. L. Caragiale); prin punct și virgulă: „Toporași violeți răzbăteau prin frunzele moarte; pițigoi și cintezi cântau între muguri de mesteceni” (M. Sadoveanu); prin semnul întrebării: „ – Ce a fost asta? întrebă el aprins” (I. Slavici); prin semnul exclamării: „ – Te felicit! îi zise Bologa” (L. Rebreanu). ◊ ~ lung: e. alcătuit din mai multe cuvinte sau propoziții (v. exemplele de mai sus). ◊ ~ scurt: e. alcătuit din puține cuvinte, uneori dintr-un singur cuvânt (care reprezintă răspunsul la o întrebare, prin adverbele da, ba, nu sau printr-o interjecție). Astfel: „...vă închinați ori ba? – Ba”. (C. Negruzzi); „Te mai doare nasul, puișorule? întreabă mam’mare. – Nu... răspunse Goe” (I. L. Caragiale); „- Dumneata ești român? – Da.” (L. Rebreanu); „Ce ai, nene Iorgule? Parcă ai fi supărat. – E!...” (I. Al. Brătescu-Voinești). ◊ ~ abstráct: e. formulat în gând, nerostit; e. conceput într-un mod prea abstract, prea general. ◊ ~ concrét (vorbít): e. conceput și exprimat, real (v. pe cele notate mai sus). ◊ ~ inteligíbil: e. clar, limpede, ușor de înțeles. ◊ ~ ambíguu: e. care poate da naștere la confuzii și poate fi interpretat în mai multe feluri; enunț neclar, confuz, neinteligibil, echivoc, datorită folosirii necorespunzătoare a unor cuvinte omofone și omografe, a accentului, a topicii și a punctuației (v. exemplele de la echivóc). ◊ ~ sinoním: e. care exprimă o idee asemănătoare cu aceea exprimată de un alt enunț și are o organizare sintactică identică sau diferită de a acestuia. Astfel: „Acest brad este foarte înalt” în raport cu „Bradul acesta este foarte înalt”; „El este gata de plecare”, în raport cu „El este gata să plece”; „Am chemat un tehnician ca să-mi repare televizorul” în raport cu „Am chemat un tehnician care să-mi repare televizorul” etc. ◊ ~ omoním; e. care este format din cuvinte identice cu ale altui enunț, așezate în ordine identică cu ale acestuia, dar cu o organizare sintactică diferită. Astfel: „Venea pe nesimțite seara” (seara = substantiv subiect) în raport cu „Venea pe nesimțite seara” (seara = adverb complement circumstanțial de timp); „I-am povestit întâmplarea lui Radu” (lui Radu = substantiv în genitiv, atribut) în raport cu „I-am povestit întâmplarea lui Radu” (lui Radu = substantiv în dativ, complement indirect); „A ajuns acolo primul” (a ajuns = verb predicativ; primul = numeral subiect) în raport cu „A ajuns acolo primul” (a ajuns = verb copulativ; primul = numeral nume predicativ) etc.

Intrare: enunț
substantiv neutru (N24)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • enu
  • enunțul
  • enunțu‑
plural
  • enunțuri
  • enunțurile
genitiv-dativ singular
  • enu
  • enunțului
plural
  • enunțuri
  • enunțurilor
vocativ singular
plural
enunciu
Nu există informații despre paradigma acestui cuvânt.
enunțiu
Nu există informații despre paradigma acestui cuvânt.
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)