DUS¹ s. n. Faptul de a (se) duce; plecare. – V. duce¹.

dus¹ sn [At: DOSOFTEI, V. S. 198/2 / V: ~ă sf / Pl: ~uri / E: duce] 1-44 Ducere (1-9, 10-45).

DUS¹ s. n. (Rar) Faptul de a (se) duce; plecare. – V. duce.

DUS¹ s. n. (Rar) Faptul de a se duce; dorința de a pleca, dor de ducă. Nu te-o fi lovit și pe mătăluță dusul. C. PETRESCU, O. P. II 49.

2) dus n., pl. urĭ. Acțiunea de a saŭ de a te duce de multe orĭ.

dusă sf vz dus¹

dus s. n.

dus s. n.

dus s. n.

cu dus și întors expr. riscant.

DUS s. v. cărat.

DUS s. cărare, cărat, ducere, purtare, transport, transportare. (~ rănitului la spital.)