DUS¹ s. n. Faptul de a (se) duce; plecare. – V. duce¹.

dus¹ sn [At: DOSOFTEI, V. S. 198/2 / V: ~ă sf / Pl: ~uri / E: duce] 1-44 Ducere (1-9, 10-45).

DUS I. adj. 1 p. DUCE: cine apuca a se duce pe-atunci într’o parte a lumii, adesea ~ rămînea pînă la moarte (CRG.) ¶ 2 Adîncit, afundat: cu ochii mici, apropiați și duși în fundul capului (VLAH.) ¶ 3 ~ pe gînduri, cufundat în cugetări ¶ 4 A adormi ~, a dormi adînc: soacra horăia, dormind ~ă (CRG.) ¶ 5 Ⓕ F Nebun, smintit. II. sm. 1 Cel plecat, cel ce s’a dus; Ⓕ: dușii de pe lume, morții: o povesti și el dușilor de pe lume ... pățania (LUNG.); a fi, a vorbi cu dușii de pe lume, a aiura: mă, ești cu dușii de pe lume? (BR.-VN.). III. sbst. Faptul de a se duce, ducere, plecare: ce era de făcut cu ~ul acasă (LUNG.); a luat un bilet de ~ și întors; după ~ul lui Ren gheneralul de la Brăila (N.-COST.).

DUS¹ s. n. (Rar) Faptul de a (se) duce; plecare. – V. duce.

DUS¹ s. n. (Rar) Faptul de a se duce; dorința de a pleca, dor de ducă. Nu te-o fi lovit și pe mătăluță dusul. C. PETRESCU, O. P. II 49.

2) dus n., pl. urĭ. Acțiunea de a saŭ de a te duce de multe orĭ.

dusă sf vz dus¹

dus s. n.

dus s. n.

dus s. n.

cu dus și întors expr. riscant.

DUS s. v. cărat.

DUS s. cărare, cărat, ducere, purtare, transport, transportare. (~ rănitului la spital.)