DISPUNERE, dispuneri, s. f. Acțiunea de a (se) dispune și rezultatul ei. – V. dispune.

dispunere sf [At: BĂLĂȘESCU, GR. 12/14 / V: (îvr) des~ / Pl: ~ri / E: dispune] 1 Aranjare a unor elemente, materiale etc. într-un anumit fel Si: (îvr) dispozătură. 2 (Îvr) Dispoziție (3). 3 (Îvr) Hotărâre. 4 (Înv) Dispoziție sufletească. 5 Utilizare a cuiva după propria dorință. 6 Conducere într-un anumit fel. 7 Desemnare printr-o dispoziție. 8 Înveselire. 9 (Înv) Pregătire pentru un anumit scop.

DISPUNERE, dispuneri, s. f. (Rar) Acțiunea de a (se) dispune și rezultatul ei. – V. dispune.

DISPUNERE, dispuneri, s. f. 1. Acțiunea de a (se) dispune și rezultatul ei. 2. (Neobișnuit) Dispoziție (3). Glasul chiar, înmuiat în lacrime, are un nu știu ce mlădios care se-nvoiește cu dispunerile inimii. ODOBESCU, S. I 185. La Nisa am avut o oră de bună dispunere și am scris «Bărăganul». ALECSANDRI, S. 52.

DISPUNERE s.f. Acțiunea de a (se) dispune și rezultatul ei; dispoziție (2) [în DN]. [< dispune].

despunere sf vz dispunere

dispunere s. f., g.-d. art. dispunerii; pl. dispuneri

dispunere s. f., g.-d. art. dispunerii; pl. dispuneri

dispunere s. f., g.-d. art. dispunerii; pl. dispuneri

DISPUNERE s. v. alcătuire.

DISPUNERE s. alcătuire, aranjament, așezare, distribuție, întocmire, rînduială, structură. (O anumită ~ a lucrurilor.)

despune (-n, -us), vb. – A guverna, a domina, a cîrmui, a conduce. Lat. dĭspōnĕre (Pușcariu 527; REW 2682; Candrea-Dens., 1465; Tiktin; Rosetti, I, 166). Este înv. (sec. XVI-XVII), și der. despuitor, s. m. (conducător, șef, căpetenie); despus, s. n. (dominație, cîrmuire). Cf. dispune.