disjunctiv, ~ă a [At: TEMPEA, GRAM. 170/11 / V: des~, dij~, dizj~, (înv) ~siu~ / Pl: ~i, ~e / E: fr disjonctif, lat disjunctivus] 1-3 Disjunct (1-3). 4 (Îs) Conjuncție ~ă Conjuncție care leagă propoziții sau părți de propoziție diferite. 5 (Îs) Judecată ~ă Judecată care enunță incompatibilitatea între diversele predicate care pot fi atribuite unuia și aceluiași subiect.

DISJUNCTIV, -Ă, disjunctivi, -e, adj. Care separă, desparte, deosebește. ◊ (Gram.) Propoziție disjunctivă = propoziție care exprimă acțiuni și stări opuse sau contradictorii. Propozițiile din fraza «Sau rămîi cu noi, sau pleci» sînt propoziții disjunctive. ▭ Conjuncție disjunctivă = conjuncție care leagă propoziții sau părți de propoziții disjunctive. Conjuncțiile «ori» și «sau» sînt conjuncții disjunctive. (Fil.) Judecată disjunctivă = judecată care admite despre unul și același subiect note care se exclud între ele, fiecare putînd fi valabilă în anumite condiții date și în raport cu cunoștințele noastre asupra legăturilor obiective dintre fenomene și însușirile lor. «Corpurile sînt sau în stare solidă, sau în stare lichidă, sau în stare gazoasă» este un exemplu de judecată disjunctivă.

DISJUNCTIV, -Ă adj. Care desparte, separă; care deosebește; (gram.) care marchează o opoziție între idei, unind totuși cuvintele între ele. ◊ Propoziție disjunctivă (și s.f.) = propoziție coordonată care se găsește într-un raport de excludere față de coordonata ei; conjuncție disjunctivă = conjuncție care introduce o propoziție disjunctivă. ♦ (Log.; despre judecăți) In care se admit cu privire la același subiect note care se exclud între ele. [< lat. disiunctivus, cf. fr. disjonctif]. corectat(ă)

DISJUNCTIV, -Ă adj. (log.) care se află într-un raport de disjuncție. ◊ propoziție disjunctivă (și s. f.) = propoziție coordonată care se găsește într-un raport de excludere față de coordonata ei; conjuncție disjunctivă = conjuncție care leagă propoziții disjunctive. (< fr. disjonctif, lat. disiunctivus)

DISJUNCTIV ~ă (~i, ~e) 1) Care separă; care deosebește. 2): Propoziție ~ă propoziție care se opune prin conținut altei propoziții. 3): Conjuncție ~ă conjuncție care leagă propoziții sau părți de propoziții disjunctive. /<fr. disjonctif, lat. disjunctivus

disjunctiv a. care unește vorbele și separă ideile: sau, nici sunt particule disjunctive.

desjunctiv, ~ă a vz disjunctiv

dijunctiv, ~ă a vz disjunctiv

disiunctiv, ~ă a vz disjunctiv

dizjunctiv, ~ă a vz disjunctiv

* dizjunctív, -ă adj. (lat. dis-junctivus, d. dis-júngere, a despărți. V. ajung, conjunctiv). Care unește vorbele, dar separă ideile: saŭ, orĭ, nicĭ îs conjuncțiunĭ disjunctive. Propozițiunĭ disjunctive, cele separate pin asemenea conjuncțiunĭ. S.f. Disjunctiva nicĭ.

disjunctiv (desp. -junc-tiv) adj. m., pl. disjunctivi; f. disjunctivă, pl. disjunctive

disjunctiv (-junc-tiv) adj. m., pl. disjunctivi; f. disjunctivă, pl. disjunctive

disjunctiv adj. m. (sil. -junc-), pl. disjunctivi; f. sg. disjunctivă, pl. disjunctive

disjunctiv

disjunctiv.

DISJUNCTIV adj. (rar) disjunct. (Raport ~.)

DISJUNCTIV adj. (rar) disjunct. (Raport ~.)

DISJUNCTÍV, -Ă adj. (< lat. disjunctivus, cf. fr. disjonctif): în sintagmele conjuncție coordonatoare disjunctivă, coordonare disjunctivă și propoziție disjunctivă (v.).