21 de definiții pentru discreție discrețiune

discréție sf [At: CR (1839), 1671/17 / P: ~ți-e / V: (iuz) ~iúne, (înv) ~eciúne / Pl: ~ii / E: fr discrétion, it discrezione, lat discretio, -onis] 1 Calitatea de a păstra un secret, o taină încredințată. 2 (Îe) A păstra ~ A nu divulga un secret. 3 (Îae) A nu divulga o știre. 4 Reținere în vorbe, în purtări, în fapte Si: rezervă, cumpătare. 5 (Îlav) La ~ Cât poftești. 6 (Îal) Din belșug. 7 (Fig) Calitate de a nu atrage atenția sau de a nu șoca prin aspect. 8 (Îlav) Cu ~ Fără a atrage atenția. 9 (Îe) A fi (sau a rămâne, a lăsa, a pune, a ajunge etc.) la (sau, înv, în) ~ (cuiva) A fi (a rămâne, a lăsa, a pune, a ajunge etc.) la bunul plac al cuiva. 10 (Îvr) Sumă de bani. 11 (Îvr) Cadou.

DISCRÉȚIE s. f. 1. Însușirea de a fi discret. ◊ Expr. A păstra discreția = a nu răspândi o știre, a nu divulga un secret încredințat. ♦ Rezervă în atitudine, reținere în vorbe și în fapte. 2. Fig. Calitatea de a nu atrage atenția, de a nu șoca (prin aspect). 3. (Fam.; în loc. adv. și expr.) La discreție = fără nicio restricție, din belșug. La discreția cuiva = la dispoziția cuiva. [Var.: (înv.) discrețiúne s. f.] – Din fr. discrétion, lat. discretio, -onis.

DISCREȚIÚNE s. f. v. discreție.

DISCRÉȚIE s. f. 1. Calitatea de a păstra o taină încredințată. ◊ Expr. A păstra discreția = a nu răspândi o știre, a nu divulga un secret încredințat. ♦ Rezervă în atitudine, reținere în vorbe și în fapte. 2. Fig. Calitatea de a nu atrage atenția, de a nu șoca (prin aspect). 3. (Fam.; în loc. adv. și expr.) La discreție = cât poftești, cât vrei, fără nici o restricție, din belșug. A fi (sau a ajunge, a rămâne, a pune, a lăsa) la discreția cuiva = a fi (sau a ajunge etc.) la bunul plac, la dispoziția cuiva, supus puterii abuzive, capriciilor cuiva. [Var.: (înv.) discrețiúne s. f.] – Din fr. discrétion, lat. discretio, -onis.

DISCREȚIÚNE s. f. v. discreție.

DISCRÉȚIE s. f. 1. Calitatea de a fi discret, de a păstra o taină încredințată. Lăsă la o parte discreția și se apucă să-i povestească. REBREANU, R. I 253. ◊ Expr. A păstra discreția = a nu răspîndi o știre, a nu divulga un secret încredințat. S-a păstrat discreția cu privire la această întîmplare. ♦ Rezervă în atitudine, reținere în vorbe și fapte. Nu aveau altceva de făcut decît să ne examineze. Și făceau asta cu o lipsă de discreție uimitoare. CAMIL PETRESCU, U. N. 178. Făcînd un compromis între roș și nevoia ei de discreție – a ales culoarea roză pentru excursia din munții Varatecului. IBRĂILEANU, A. 145. E atîta discreție și delicateță în exprimarea sentimentului. GHEREA, ST. CR. III 274. 2. (Familiar, numai în loc. adv.) La discreție = cît poftești, cît vrei, fără nici o restricție. ◊ Rxpr. A fi (sau a ajunge, a rămîne, a pune, a lăsa) la discreția (cuiva) = a fi (sau a ajunge etc.) la bunul plac, la cheremul, la dispoziția (cuiva), supus puterii abuzive, capriciilor (cuiva). – Variantă: (învechit) discrețiúne (pronunțat -ți-u-) (GHICA, S. 104) s. f.

DISCREȚIÚNE s. f. v. discreție.

discréție (-ți-e) s. f., art. discréția (-ți-a), g.-d. discréții, art. discréției

discréție s. f. (sil. -ți-e), art. discréția (sil. -ți-a), g.-d. art. discréției; pl. discréții

DISCRÉȚIE s. secret, tăcere. (A păstrat o ~ absolută asupra celor discutate.)

Discreție ≠ indiscreție

DISCRÉȚIE s.f. 1. Însușirea de a fi discret. ◊ A păstra discreție = a nu divulga o taină încredințată. ♦ Rezervă, cumpătare, reținere (în purtări, în vorbe). 2. La discreție = din belșug; a fi la discreția (cuiva) = a fi la cheremul, la dispoziția (cuiva). [Gen. -iei, var. discrețiune s.f. / cf. fr. discrétion, it. discrezione, lat. discretio – discernământ, alegere].

DISCREȚIÚNE s.f. v. discreție.

DISCRÉȚIE s. f. 1. însușirea de a fi discret. ♦ a păstra ~ = a nu divulga o taină încredințată. 2. (fam.) la ~ = din belșug; la ă (cuiva) = la cheremul, la dispoziția (cuiva). (< fr. discrétion, lat. discretio)

DISCRÉȚIE f. 1) Caracter discret. 2) Comportare reținută și plină de tact; delicatețe. ◊ La ~ cât dorește. A pune (sau a lăsa) la ~a cuiva a pune (a lăsa) la dispoziția cuiva. [Art. discreția; G.-D. discreției; Sil. -ți-e] /<fr. discrétion, lat. discretio, ~onis

discreți(un)e f. 1. caracterul persoanei discrete; 2. bunul plac, supunere necondiționată: a fi la discrețiunea cuiva; 3. rezervă: cu mare discrețiune.

* discrețiúne f. (lat. discrétio, -ónis). Rezervă în vorbă și’n purtare. Bun plac, dispozițiune: toate bunătățile eraŭ la discrețiunea luĭ. A fi la discrețiunea cuĭva, a depinde de el. – Și -éție. V. cherem.


Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

DISCRÉȚIE s. secret, tăcere. (A păstrat o ~ absolută asupra celor discutate.)

AB ORE AD AUREM (lat.) de la gură la ureche – A vorbi ab ore ad aurem, cu toată discreția.


Definiții din dicționare neoficiale

Deoarece nu sunt editate de lexicografi, aceste definiții pot conține erori, deci e preferabilă consultarea altor dicționare în paralel.

a fi la cheremul / discreția cuiva expr. (pop.) a fi supus puterii abuzive sau capriciilor cuiva.

la discreție expr. cât poftești, cât vrei, din belșug.

Intrare: discreție
discreție
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular discreție discreția
plural
genitiv-dativ singular discreții discreției
plural
vocativ singular
plural
discrețiune
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular discrețiune discrețiunea
plural
genitiv-dativ singular discrețiuni discrețiunii
plural
vocativ singular
plural