deliberare sf [At: HELIADE, O. II, 349 / Pl: ~rări / E: delibera] 1 Dezbatere. 2 Hotărâre luată în urma unei dezbateri. 3 (Rar) Punere în libertate.

DELIBERARE, deliberări, s. f. Acțiunea de a delibera; consfătuire, chibzuire; dezbatere. Tell pofti pe căpitanul Pleșoianu să rămîie între «ai lui», să ia parte la deliberare. CAMIL PETRESCU, O. II 178.

DELIBERARE s.f. Examinare a unei chestiuni înainte de a lua o hotărîre; consfătuire; dezbatere; deliberație. [< delibera].

deliberare f. 1. discuțiunea unei afaceri între mai multe persoane; 2. cercetarea unei chestiuni în sineși; 3. rezoluțiune.

*deliberațiúne f. (lat. deliberátio, -ónis). Acțiunea de a delibera. – Și -áție și -áre.

deliberare s. f., g.-d. art. deliberării; pl. deliberări

deliberare s. f., g.-d. art. deliberării; pl. deliberări

deliberare s. f., g.-d. art. deliberării; pl. deliberări

DELIBERARE s. 1. v. chibzuire. 2. v. dezbatere.

DELIBERARE s. 1. chibzuire, gîndire, judecare, (fig.) cumpănire, drămuire. (După o îndelungată ~.) 2. chibzuire, dezbatere, discutare, discuție, (livr.) pertractare. (A avut ioc o nouă ~ pe tema...)

deliberare (fr. délibération „reflecții asupra motivelor unei decizii finale”), figură care constă în analiza și respingerea motivelor ce ar putea contrazice o concluzie sau decizie a cărei valabilitate trebuie astfel întărită. Figura poate fi ilustrată cu monologul Didonei (care cuprinde în mare măsură și elemente de dubitație, o figură înrudită) (A): „Era noapte și toate viețuitoarele gustau pe pământ liniștea somnului după trudă [...] Numai biata Didona nu-și putea găsi odihnă în somn; pentru ochii și inima ei nu era noapte; grijile îi creșteau și, izbucnind din nou, patima-i se dezlănțui, umflată de valurile mâniei. Ea se întări în hotărârea luată și se frământa cu astfel de gânduri: «Ce-mi mai rămâne de făcut? Să mă întorc la vechii mei pețitori pentru a fi înjosită și să cer cu umilință mâna numizilor, pe care de atâtea ori n-am voit să-i iau de bărbați? Să plec și eu cu corăbiile troienilor și să mă supun hotărârii lor? Mi-a și folosit că i-am ajutat și și-au amintit multă vreme de binele ce le-am făcut! Dar chiar dacă aș voi, cine mi-ar îngădui-o? Cine ar primi în corăbiile lor trufașe o ființă atât de nesuferită ca mine? Nu cunoști, încă, nenorocito, viclenia seminției lui Laomedon! Și chiar dacă m-aș duce cu dânșii, îi voi însoți eu singură pe corăbierii ăștia biruitori, ori voi lua cu mine și pe tirieni și pe toți ai mei, pe care, după ce i-am smuls atât de anevoie din Tir, îi voi purta din nou pe mări și-i voi lăsa în voia vânturilor? Mai bine mori, după cum ai merita-o, și caută-ți leacul durerii în fier [...] N-ar fi fost mai bine să nu mă mărit și să duc o viață fără prihană, ca fiarele, ferită de astfel de griji? De ce nu mi-am păstrat credința jurată cenușii lui Siheu?» Așa se plângea de i se rupea inima.” (Vergilius)