DAMNAT, -Ă, damnați, -te, adj., s. m. și f. (Livr.) (Om) osândit la chinurile iadului. ♦ (Om) blestemat, care și-a atras oprobriul opiniei publice, al societății. – V. damna.

damnat, ~ă [At: FILIMON, O. II, 175 / Pl: ~ați, ~e / E: damna] 1-2 smf, a (În mitologia greco-latină și în religia creștină) (Om) supus chinurilor infernului. 3-4 smf, a (Om) care este reprobat de societate. 5-6 smf, a (Om) blestemat. 7 a (Rar) Interzis.

DAMNAT, -Ă, damnați, -te, adj. (Livr.; adesea substantivat) Osândit la chinurile infernului. ♦ Blestemat, reprobat, care și-a atras oprobriul opiniei publice, al societății. – Din fr. damné, lat. damnatus.

DAMNAT, -Ă, damnați, -te, adj. (Franțuzism livresc) 1. (În mitologia greco-romană și în mistica creștină) Osîndit la chinurile infernului. (Substantivat) Muzica se face răsunătoare și domină izbucnirile de durere ale damnaților. MACEDONSKI, O. II 278. 2. (Neobișnuit) Condamnat de opinia publică, vrednic de blestem, ticălos. Nu era cu nimic vinovată să sufere din pricina unei iubiri damnate. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. I 218.

DAMNAT, -Ă adj. (Liv.) Condamnat la chinurile infernului. ♦ Blestemat, reprobat, care și-a atras oprobriul opiniei publice, al societății. [Cf. lat. damnatus].

DAMNAT, -Ă adj. 1. condamnat la chinurile infernului. 2. blestemat, reprobat, care și-a atras oprobriul public. (< fr. damné, lat. damnatus)

damnat a. care suferă muncile eterne ale iadului: suflet damnat.

*damnát, -ă adj. și s. Condamnat la muncile iaduluĭ. Carte damnată, a căreĭ citite e oprită.

DAMNAT, -Ă, damnați, -te, adj. (Livr.) Condamnat la chinurile iadului (termen folosit mai ales în literatura romantică). ♦ Care și-a atras disprețul societății prin fapte nedemne; blestemat, reprobat. – Din fr. damné, lat. damnatus.

damnat (livr.) adj. m., s. m., pl. damnați; adj. f., s. f. damnată, pl. damnate corectat(ă)

*damnat (livr.) adj. m., s. m., pl. damnați; adj. f., s. f. damnată, pl. damnate

damnat adj. m., pl. damnați; f. sg. damnată, pl. damnate