12 definiții pentru dărâmătură dărmătură

dărâmătúră sf [At: DA ms / V: ~rm~ / Pl: ~ri / E: dărâma + -ătură] 1 Zid, clădire dărâmată. 2 Ruină. 3 Material căzut, surpat dintr-o clădire în ruină. 4 (Lpl) Crengi de copaci rupte și doborâte la pământ Si: vreascuri. 5 (Fam) Epitet depreciativ dat unui animal sau unui om slăbănog.

DĂRÂMĂTÚRĂ, dărâmături, s. f. 1. Zid, clădire dărâmată; ruină. ♦ Material căzut, surpat dintr-o clădire în ruină. 2. (La pl.) Crengi de copaci rupte și doborâte la pământ; vreascuri. 3. (Fam.) Epitet depreciativ dat unui animal sau unui om slăbănog. [Var.: dărmătúră s. f.] – Dărâma + suf. -ătură.

DĂRMĂTÚRĂ s. f. v. dărâmătură.

DĂRÂMĂTÚRĂ, dărâmături, s. f. 1. Zid, clădire dărâmată; ruină. ♦ Material căzut, surpat dintr-o clădire în ruină. 2. (La pl.) Crengi de copaci rupte și doborâte la pământ; vreascuri. 3. (Fam.) Epitet depreciativ dat unui animal sau unui om slăbănog. [Var.: dărmătúră s. f.] – Dărâma + suf. -ătură.

DĂRMĂTÚRĂ s. f. v. dărâmătură.

DĂRÎMĂTÚRĂ, dărîmături, s. f. (Mai ales la pl.) 1. Grămadă de cărămizi, moloz, lemne etc., provenite din dărîmarea, prăbușirea unei construcții. Pe rîuri plutesc dărîmăturile palatelor. RUSSO, O. 33. ♦ Clădire dărîmată, ruinată; ruină. Dar și mai interesante... erau pentru el vechile dărîmături romane. GALACTION, O. I 114. Am dat de-o mănăstire veche toată dărîmături. RETEGANUL, P. I 39. Ajunse la un oraș mare, din care numai dărîmături rămăsese. ISPIRESCU, L. 100. 2. Grămadă de crengi (mai ales uscate) rupte din copaci și doborîte la pămînt; vreascuri. Lîngă gluga de coceni, o stivă înaltă de rădăcini amestecate cu dărîmături de sălcii scorburoase. SADOVEANU, P. M. 30. Ardeau în vîlvătăi dărîmături de copaci. id. Z. C. 32. – Variantă: (regional) dărmătúră (EMINESCU, O. 60) s. f.

DĂRMĂTÚRĂ s. f. v. dărîmătură

dărâmătúră s. f., g.-d. art. dărâmătúrii; pl. dărâmătúri

dărâmătúră s. f., g.-d. art. dărâmătúrii; pl. dărâmătúri

DĂRÂMĂTÚRĂ s. v. ruină.

DĂRÂMĂTÚRĂ ~i f. 1) Rămășiță de construcție dărâmată; ruină. 2) la pl. Crengi uscate căzute din copaci; vreascuri; uscături. 3) fig. fam. depr. Ființă lipsită de vigoare. /a darâma + suf. ~ătură


Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

DĂRÎMĂTÚRĂ s. dărăpănătură, năruitură, paragină, prăbușitură, ruină, surpătură, (reg.) ruinătúră, (înv.) risípă, risipitúră, surpáre. (O ~ de casă.)

Intrare: dărâmătură
dărâmătură substantiv feminin
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular dărâmătu dărâmătura
plural dărâmături dărâmăturile
genitiv-dativ singular dărâmături dărâmăturii
plural dărâmături dărâmăturilor
vocativ singular
plural
dărmătură
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular dărmătu dărmătura
plural dărmături dărmăturile
genitiv-dativ singular dărmături dărmăturii
plural dărmături dărmăturilor
vocativ singular
plural